Între două lumi: Povestea unei familii sfâșiate între datorie și influență

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă uit cum fata noastră se schimbă sub ochii mei, cum copiii ei nu mai știu să salute, cum tot ce am muncit o viață se duce pe apa sâmbetei! am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei. Maria, soția mea, s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu a spus nimic. Știa că am dreptate, dar și că nu avem soluții simple.

Mă numesc Dragan și am muncit cincisprezece ani în Italia, pe șantier, ca să pot să le ofer alor mei o viață mai bună. Am dormit în camere cu alți patru bărbați, am mâncat conserve și paste ieftine, am trimis fiecare euro acasă. Când am reușit să strâng destui bani pentru un apartament în București, am simțit că am câștigat lupta cu viața. Dar adevărata bătălie abia începea.

Fiica mea, Irina, s-a măritat cu Radu, un băiat liniștit la început, crescut de niște părinți pe care nu i-am cunoscut prea bine până după nuntă. Socrii ei, domnul și doamna Popescu, păreau oameni de treabă la suprafață: mereu zâmbitori, mereu gata să dea sfaturi. Dar după ce Irina a născut primul copil, au început să vină tot mai des pe la noi. La început cu mici atenții pentru nepoți, apoi cu tot felul de păreri despre cum ar trebui crescuți copiii, despre ce ar trebui să facă Irina cu banii, despre cum ar trebui să ne gestionăm familia.

— Dragan, lasă-i pe copii să se descurce singuri! Ce atâta grijă? Toți am crescut fără atâta control! îmi spunea domnul Popescu la fiecare masă în familie.

Dar eu vedeam altceva: vedeam cum Irina începe să-și piardă încrederea în ea însăși, cum Radu devine tot mai absent, cum nepoții mei stau cu tableta în mână toată ziua și nu mai vorbesc cu nimeni. Vedeam cum banii pe care îi trimiteam pentru educația lor ajung la păcănele sau la mici „investiții” propuse de socrii lor.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Tata… nu știu ce să fac… Radu ascultă doar de ai lui… Eu nu mai am niciun cuvânt de spus… Copiii mă ignoră… Simt că nu mai sunt mama lor…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața am crezut că dacă muncesc din greu și le ofer copiilor mei tot ce au nevoie, vor fi fericiți. Dar nu m-a pregătit nimeni pentru războiul acesta tăcut din familie.

Am încercat să vorbesc cu Radu.

— Băiete, tu vezi ce se întâmplă? Familia ta se destramă sub ochii tăi!

— Tata Dragan, nu e treaba dumneavoastră… Fiecare familie are problemele ei… Lăsați-ne în pace!

M-am simțit ca un străin în propria casă. Maria încerca să mă liniștească:

— Poate exagerezi… Poate trebuie să-i lăsăm să-și găsească singuri drumul…

Dar eu știam că nu e așa. Știam că dacă nu intervin acum, totul se va duce de râpă. Am început să observ tot mai multe lucruri: domnul Popescu îi dădea bani lui Radu „pentru afaceri”, dar banii dispăreau fără urmă; doamna Popescu îi spunea Irinei că e „prea slabă” ca mamă și că „nu știe să țină casa”. Nepoții mei au început să răspundă urât, să mintă, să fure bani din portofelul Mariei.

Într-o seară, după o ceartă urâtă între Irina și Radu, fata mea a venit la noi cu copiii.

— Nu mai pot! M-am săturat! Vreau să divorțez!

Maria a început să plângă. Eu am simțit un amestec de furie și vinovăție. Oare eu sunt de vină? Oare dacă nu aș fi plecat atâția ani de acasă, ar fi fost altfel?

Au urmat luni de tensiuni. Radu a plecat la părinții lui. Irina a rămas la noi cu copiii. Domnul Popescu venea aproape zilnic să o convingă să se întoarcă la Radu:

— Gândește-te la copii! Ce exemplu le dai?

Dar eu vedeam cât de mult suferea Irina și cât de mult se schimbaseră copiii. Încercam să le fiu aproape, dar simțeam că nu pot umple golul lăsat de lipsa tatălui lor și de conflictele din familie.

Într-o zi, cel mic, Matei, mi-a spus:

— Bunicule, tu ai plecat ca să ne fie nouă bine… Dar eu vreau doar să fim toți împreună…

M-au durut vorbele lui mai tare decât orice rană fizică. Mi-am dat seama că poate am greșit prioritățile. Poate că banii nu pot cumpăra liniștea unei familii.

Acum stau seara pe balconul apartamentului pentru care am muncit o viață și mă întreb: oare ce contează mai mult? Securitatea materială sau liniștea sufletească? Oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în viețile copiilor noștri ca să-i protejăm fără să-i sufocăm? Voi ce ați face în locul meu?