Între două lumi: Povestea unei femei care nu mai vrea să fie invizibilă
— Radu, poți să-i duci tu pe copii la grădiniță azi? întreb cu vocea tremurândă, în timp ce încerc să-mi leg pantofii cu o mână și să-i șterg Mariei nasul cu cealaltă.
Radu nici nu ridică ochii din telefon. — Nu pot, am o ședință importantă la 9. Știi bine.
Mă uit la el, la spatele lui aplecat, la felul în care își închide lumea în jurul ecranului. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Nu vreau să-i trezesc pe copii cu scandal. Înghit în sec și mă grăbesc să-i îmbrac pe amândoi, să le pun sandvișurile în ghiozdane și să le spun, ca în fiecare dimineață, că totul va fi bine.
Dar nu e bine. Nu mai e de mult timp. Și nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate după ce l-am născut pe Vlad și Radu a început să stea tot mai mult peste program. Poate după ce am început să lucrez de acasă și casa a devenit birou, grădiniță, bucătărie și câmp de bătălie pentru nervii noștri.
În lift, Maria mă întreabă:
— Mami, de ce nu mai râde tati cu noi?
Îmi mușc buza. — Tati e obosit, iubita mea. Dar ne iubește.
Nu știu dacă mai cred asta. Seara, când adorm copiii, mă prăbușesc pe canapea și privesc tavanul. Radu vine târziu, mănâncă singur și se uită la seriale cu căștile pe urechi. Uneori nici nu ne salutăm. Alteori încerc să deschid un subiect:
— Radu, ți-ai dat seama că Vlad a desenat azi un castel? A spus că vrea să mergem cu toții la munte.
— Mda, frumos, răspunde absent.
Apoi se ridică și pleacă în dormitor. Mă simt invizibilă. Ca și cum aș fi doar o piesă de mobilier care trebuie să funcționeze perfect: să gătească, să spele, să muncească opt ore pe zi și să zâmbească la final.
La serviciu e la fel de greu. Șefa mea, doamna Popescu, nu are copii și nu înțelege de ce uneori întârzii sau de ce răspund la mailuri la miezul nopții. Colegele mele par să se descurce mult mai bine. Ioana își face timp de yoga și postări pe Instagram cu citate motivaționale. Simona a început o afacere cu prăjituri artizanale și pare mereu radiantă.
Eu? Eu mă simt ca o umbră. Mă uit în oglindă dimineața și nu mă recunosc: cearcăne adânci, părul prins într-un coc neglijent, hainele alese la întâmplare.
Într-o seară, după ce copiii adorm greu pentru că au plâns după tati (care iar a zis că are treabă), mă prind plângând în baie. Îmi vine să urlu: „De ce trebuie să fie totul pe umerii mei? De ce nu mai suntem o echipă?”
Încerc să vorbesc cu Radu:
— Putem să stăm puțin de vorbă? Simt că nu mai suntem aproape deloc împreună…
El oftează și se uită la mine ca la un străin:
— Irina, sunt obosit. Nu vreau scandaluri.
— Nu vreau scandaluri! Vreau doar să știu că-ți pasă! Că nu sunt singură!
— Exagerezi. Toată lumea are probleme.
Atunci simt cum ceva se rupe definitiv în mine. Nu mai pot lupta singură pentru doi.
În weekend mergem la părinții mei din Ploiești. Mama mă trage deoparte:
— Ce se întâmplă între voi? Pari mereu tristă.
Îi spun că sunt doar obosită. Nu pot să-i spun adevărul: că mă simt abandonată chiar lângă omul pe care l-am iubit cel mai mult.
Tata îmi spune:
— Să nu uiți cine ești tu, Irina! Să nu te pierzi pentru nimeni!
Mă uit la copiii mei care se joacă în curte și simt un nod în gât. Pentru ei trebuie să rezist. Dar pentru mine?
Într-o zi, primesc un mesaj de la o fostă colegă de liceu, Alina:
— Hei! Am văzut că ai postat ceva trist pe Facebook… Vrei să ieșim la o cafea?
Merg cu inima strânsă. La cafenea, Alina mă ascultă fără să mă judece:
— Știi… și eu am trecut prin asta cu Mihai. Am crezut că e vina mea că s-a răcit totul între noi. Dar nu e vina ta, Irina! Ai dreptul să ceri ajutor! Să fii fericită!
Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Poate chiar am dreptul la mai mult decât supraviețuire.
Încep timid să-mi iau timp pentru mine: citesc câteva pagini dintr-o carte înainte de culcare, ies cu copiii în parc fără telefon, îi spun lui Radu că am nevoie de ajutor concret — nu doar promisiuni vagi.
El reacționează prost la început:
— Ce vrei acum? Să-mi reproșezi iar?
— Nu vreau reproșuri! Vreau doar să fim din nou o familie!
Nu știu dacă vom reuși. Poate că nu toți oamenii sunt făcuți să rămână împreună orice ar fi. Dar știu că nu mai pot trăi invizibilă.
Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine există? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să ținem totul pe umeri? Oare chiar merităm să fim fericite sau doar ni se spune asta ca să mergem mai departe?