Între două lumi: Povestea unei fiice care încearcă să-și regăsească echilibrul

— Iar ai uitat să-mi aduci pâine, Irina? Vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc în prag, cu geanta pe umăr și ochii pe ceas. E deja 7:40 și trebuie să-l duc pe Vlad la grădiniță.

— Mamă, ți-am spus că nu am timp dimineața, am ședință la 8. Îți aduc la prânz, promit.

— Da, sigur, ca data trecută când ai uitat și am stat flămândă până seara. Nu contează, lasă, mă descurc eu, zice ea cu un oftat lung, apăsat, care mă face să mă simt mică și vinovată.

Așa începe fiecare zi de când mama s-a pensionat. Parcă tot universul ei s-a restrâns la apartamentul nostru din Drumul Taberei și la mine. Tata a murit acum trei ani, iar fratele meu, Cătălin, e plecat în Germania. Eu am rămas aici, cu toate grijile pe umeri.

Când eram mică, mama era stâlpul casei. Lucra la Poștă și venea acasă obosită, dar mereu găsea timp să-mi citească sau să-mi facă plăcintă cu mere. Acum, pare că tot ce știe să facă e să se plângă: de pensie, de sănătate, de vecini, de vreme. Și cel mai mult, de mine.

— Nu mai ești niciodată prezentă, Irina. Tot timpul ai ceva de făcut. Parcă nu mai am fată.

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi iubesc mama, dar simt că mă sufoc. Între serviciu — unde șefa mă presează să predau proiecte peste proiecte — și Vlad, care are nevoie de mine mai mult ca oricând, nu mai știu cine sunt. Seara adorm cu gândul la lista de cumpărături și la reproșurile mamei.

Într-o duminică, după ce am strâns masa și Vlad se juca cu mașinuțele pe covor, mama a început din nou:

— Dacă ar fi trăit taică-tău, nu m-aș fi simțit așa singură. El mă asculta… Tu nici nu mă mai vezi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat brusc:

— Mamă, te rog! Nu pot să fiu peste tot! Am și eu viața mea…

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Viața ta? Și eu ce sunt? Un bagaj?

Am ieșit pe balcon să respir. Afară ploua mărunt peste blocurile cenușii. M-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt o fiică nerecunoscătoare. Dar apoi mi-am amintit cum Cătălin nu sună decât de Crăciun și Paște. De ce totul cade pe mine?

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să caut soluții: am citit articole despre sindromul „copilului-sandviș”, am vorbit cu o colegă care trecea prin ceva similar. Mi-a spus:

— Irina, trebuie să-ți pui limite. Altfel te pierzi pe tine.

Am încercat să vorbesc cu mama deschis:

— Mamă, știu că ți-e greu. Dar și mie mi-e greu. Hai să găsim împreună o soluție.

Ea a tăcut mult timp. Apoi a zis:

— Poate… dacă aș avea cu cine să ies la plimbare… Dar nu cunosc pe nimeni aici.

A doua zi am căutat un club de pensionari în cartier. Am dus-o acolo cu inima strânsă — se ținea de brațul meu ca o fetiță speriată. După două săptămâni, a început să povestească despre „doamna Lenuța” și „domnul Mihai”, despre serile de dans și șah.

Dar nemulțumirile nu au dispărut complet. Au devenit doar mai rare. Uneori mă sună la serviciu doar ca să-mi spună că îi e dor de mine sau că a văzut o rețetă nouă la televizor.

Totuși, vinovăția nu dispare niciodată complet. Sunt zile când Vlad face febră și mama mă ceartă că nu i-am cumpărat medicamentele la timp. Sunt seri când adorm plângând în pernă, întrebându-mă dacă voi reuși vreodată să fiu suficient de bună pentru toți.

Într-o seară târzie, după ce Vlad a adormit și mama citea în sufragerie, m-am uitat la ea: chipul ei obosit, mâinile muncite, ochii care au văzut prea multe pierderi. Mi-am dat seama că nu pot schimba trecutul sau singurătatea ei — dar pot încerca să nu mă pierd pe mine în acest proces.

Poate că nu există soluții perfecte pentru astfel de conflicte între generații. Poate că tot ce putem face e să ne ascultăm unii pe alții și să ne permitem să fim imperfecți.

Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție? Cum găsim echilibrul între iubirea pentru părinți și grija pentru noi înșine?