Între două lumi: Povestea unei fiice prinse între părinți divorțați și propria familie

— Nu vreau să o mai lași pe Mara la mama ta, Irina! Ai uitat ce a făcut la botez? a izbucnit tata, trântind ușa bucătăriei de perete. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu cuțitul suspendat în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Mara, fetița mea de trei ani, se juca liniștită cu păpușa ei în sufragerie, neatinsă de furtuna care se dezlănțuia în jurul ei.

— Tata, te rog… Nu mai începe iar. Mara are nevoie de amândoi bunicii, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

El a oftat adânc, privindu-mă cu ochii lui obosiți, plini de reproșuri nespuse. — Nu pricepi că mama ta vrea doar să-ți arate că e mai bună ca mine? De fiecare dată când o ia la ea, îi cumpără jucării scumpe, îi dă dulciuri și o lasă să facă ce vrea. Eu încerc să-i pun niște limite, dar tu… tu nu mă asculți niciodată!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Părinții mei divorțaseră când aveam 14 ani. Îmi amintesc și acum țipetele, ușile trântite, privirile reci la mesele de Crăciun. Am jurat atunci că nu voi lăsa niciodată ca propriul meu copil să treacă prin așa ceva. Dar iată-mă aici, adultă, mamă la rândul meu, prinsă în același război absurd.

După ce tata a plecat bombănind, am rămas singură cu gândurile mele. Seara, când Mara a adormit cu capul pe umărul meu, am primit un mesaj de la mama: „Sâmbătă mergem la teatru cu Mara! I-am luat rochița aia roz pe care o iubește. Să nu uiți să o aduci la 10!”

Am oftat. Știam că tata plănuise să meargă cu noi la grădina zoologică în aceeași zi. Cum să împac două orgolii atât de mari? Cum să nu simt că orice alegere va răni pe cineva?

A doua zi dimineață, la cafea cu soțul meu, Vlad, am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că mă sfâșie între ei. Fiecare vrea să fie cel mai bun bunic pentru Mara, dar nu se gândesc nicio clipă la ea sau la mine!

Vlad m-a privit cu blândețe și mi-a luat mâna peste masă.

— Irina, trebuie să le pui limite. Ești mamă acum. Nu poți lăsa trecutul lor să-ți conducă viața.

Dar cum să le spun asta? Cum să-i opresc fără să-i pierd?

În ziua următoare, tata a venit cu o pungă plină de jucării și dulciuri pentru Mara. Mama a sunat în același timp pe video call, întrebând-o ce vrea să facă în weekend. Mara era încântată de atenție, dar eu vedeam deja semnele: devenea agitată când trebuia să aleagă între bunici, începea să plângă dacă îi spuneam că nu poate merge la amândoi în aceeași zi.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Mara, am avut o discuție cu mama.

— Mamă, te rog… Nu mai face competiție cu tata pentru Mara. Nu e corect față de ea.

Mama a tăcut câteva secunde.

— Irina, tu nu știi cât am suferit după divorț. El m-a lăsat singură cu tine și apoi a venit să-ți cumpere dragostea cu cadouri. Acum vreau doar ca Mara să știe că are o bunică pe care se poate baza.

— Dar nu despre asta e vorba! Mara are nevoie de stabilitate, nu de concursuri între voi!

Mama a oftat și a închis telefonul fără un răspuns clar.

A doua zi am încercat aceeași discuție cu tata. A reacționat la fel: s-a simțit atacat și a început să-mi amintească toate greșelile mamei din trecut.

M-am simțit neputincioasă. Într-o duminică ploioasă, când Mara s-a îmbolnăvit și am fost nevoită să anulez toate planurile cu bunicii, am văzut-o cât era de liniștită doar cu noi acasă. Fără telefoane, fără cadouri, fără presiune. Atunci am înțeles: eu trebuia să fiu scutul ei.

Am decis să stabilesc reguli clare: fiecare bunic avea o zi pe lună cu Mara, fără suprapuneri sau surprize. Le-am spus răspicat că nu voi mai accepta competiția lor și că orice încercare de a o implica pe Mara în conflictele lor va duce la suspendarea vizitelor.

Au fost luni grele. Tata a refuzat să vorbească cu mine două săptămâni. Mama m-a acuzat că țin partea lui. Dar încet-încet au început să accepte regulile mele.

Mara e mai liniștită acum. Încerc să-i ofer o copilărie normală, chiar dacă uneori mă simt vinovată că i-am „rănit” pe ai mei. Dar știu că fac ce trebuie pentru ea.

Uneori mă întreb: oare voi reuși vreodată să-i împac? Sau va trebui mereu să aleg între datoria de fiică și cea de mamă? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?