Între două lumi: Povestea unei fiice și a unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că vrei să-l ducem pe tata la azil! Ana, tu chiar nu mai ai inimă?
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, unde aburii de la ciorba de cartofi se amestecau cu mirosul de vechi. Mâinile mele tremurau pe cana de ceai. Îl priveam pe fratele meu cum își freca ochii roșii, încercând să-și ascundă lacrimile.

— Radu, nu mai pot… Nu vezi că mă împart între serviciu, copil și drumurile astea nesfârșite la țară? Tata nu mai poate singur. Casa se dărâmă peste el, iar eu… eu nu mai am putere.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să urlu, dar nu aveam voie. Nu în fața lui Radu, nu în fața lui Vlad, băiețelul meu care se juca tăcut cu o mașinuță pe covorul ponosit.

Tata, Ion, avea 86 de ani și trăia singur într-un sat uitat de lume din Bărăgan. De când murise mama vitregă, nu mai avea pe nimeni. Eu eram singura care-l vizita, îi aducea medicamente și îi făcea curat. Radu locuia la oraș, lucra mult și venea rar. Dar acum, când am propus să-l mutăm pe tata la un azil decent din Slobozia, totul s-a rupt între noi.

— Ana, tu nu știi ce înseamnă să fii bătrân și să te trezești printre străini! Tata a muncit pământul ăsta toată viața. Cum să-l arunci acolo?

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit afară, în curte. Aerul rece de februarie m-a izbit în față. M-am sprijinit de gardul scorojit și am privit spre casa bătrânească: acoperișul lăsat, geamurile crăpate, fumul subțire ieșind din horn. În sat mai erau doar bătrâni ca tata — oameni care-și târau zilele între amintiri și neputință.

Mi-am amintit de copilărie: tata Ion mă lua de mână la câmp, îmi arăta cum se seamănă grâul. Nu-mi cunoscusem tatăl biologic; mama murise devreme, iar Ion mă crescuse ca pe fata lui. Dar acum nu mai era omul puternic de altădată: abia se ridica din pat, uita să mănânce, iar uneori nu mă recunoștea.

În seara aceea, l-am găsit pe tata stând pe marginea patului, cu ochii pierduți spre fereastră.

— Ana, tu ești?
— Da, tată… Eu sunt.
— Am visat-o pe maică-ta azi-noapte… Mi-a zis că vine să mă ia acasă.

Mi-au dat lacrimile. M-am așezat lângă el și i-am luat mâna uscată între palmele mele.

— Tată, nu vrei să mergem undeva unde e cald și ai oameni lângă tine? Să nu mai fii singur…
El a tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Aici mi-e casa, fată dragă… Aici vreau să mor.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Noaptea n-am dormit deloc. Vlad s-a trezit plângând; avea coșmaruri cu bunicul bolnav. Dimineața am găsit un mesaj de la Radu: „Iartă-mă că am țipat. Nu știu ce să facem. Sunt rupt între ce simt și ce trebuie.”

Zilele au trecut greu. La serviciu eram absentă; șefa mă certa că nu-mi fac treaba. Vlad a început să ia note mai mici la școală — era mereu îngrijorat pentru bunicul lui.

Într-o duminică am convocat un consiliu de familie: eu, Radu și tata. Am pus totul pe masă: costurile unui azil decent (2.500 lei lunar), pensia mică a tatei (1.200 lei), lipsa noastră de timp și putere.

— Eu nu vreau să-l las singur! a izbucnit Radu.
— Dar nici nu vii aici! i-am răspuns eu furioasă.
Tata ne privea ca un copil pedepsit.

— Nu vă certați pentru mine… Dacă vreți să mă duceți acolo, duceți-mă… Dar să veniți să mă vedeți din când în când…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum poți alege între copilul tău și părintele care te-a crescut? Cum poți trăi cu vinovăția că-l abandonezi sau cu povara că-ți sacrifici propria familie?

În cele din urmă am decis: l-am dus pe tata la azil. În ziua mutării a plâns ca un copil; Radu s-a prăbușit în genunchi lângă el și l-a strâns în brațe.

— Iartă-mă, tată… Iartă-mă…

De atunci îl vizităm des, dar nimic nu mai e la fel. Vlad mă întreabă uneori:
— Mami, o să mă duci și pe mine la azil când o să fiu bătrân?

Nu știu ce să-i răspund.

Mă întreb mereu: există o alegere corectă sau doar încercăm să supraviețuim cum putem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?