Între două lumi: Povestea unei mame care caută acceptare

— Nu vreau să o mai văd pe fata asta în casa mea! vocea doamnei Maria a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu fotografii de familie. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Ana, fetița mea de opt ani, s-a strâns lângă mine, cu ochii mari, umezi. Petru, bărbatul pe care îl iubeam, încerca să calmeze spiritele, dar privirea lui era pierdută între mine și mama lui.

Am simțit cum inima mi se rupe. Nu era prima dată când Maria, soacra mea, își arăta disprețul față de Ana. De fiecare dată când veneam la ei, găsea un motiv să o critice: ba că nu știe să salute, ba că nu mănâncă tot din farfurie, ba că e prea timidă. În schimb, pe Filip, băiatul meu de doisprezece ani, îl lua în brațe, îi aducea dulciuri și îi spunea mereu: „Tu ești băiatul pe care nu l-am avut niciodată.”

— Mamă, te rog, nu mai vorbi așa, a încercat Petru să intervină, dar Maria l-a întrerupt cu un gest scurt.

— Nu-mi spune tu mie ce să fac în casa mea! Dacă vrei să stai cu ea, să vă luați casa voastră!

Am simțit cum mă sufoc. Nu aveam unde să mergem. După divorțul de tatăl copiilor mei, am rămas fără nimic. Petru m-a primit cu brațele deschise, dar nu și familia lui. De fiecare dată când încercam să vorbesc cu Maria, mă loveam de un zid de răceală. Simțeam că nu sunt niciodată destul de bună pentru fiul ei, iar copiii mei, cu atât mai puțin.

În acea seară, după ce am ajuns acasă, Ana s-a așezat pe pat, cu genunchii la piept.

— Mami, de ce nu mă place bunica Maria? a întrebat cu vocea stinsă.

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că unii oameni pur și simplu nu pot iubi fără condiții? Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună, în tăcere.

Filip, în schimb, părea să nu observe nimic. Era mereu vesel când mergeam la Maria. Primea atenție, cadouri, iar uneori chiar și bani de buzunar. Îl vedeam cum se schimbă: devenea mai distant față de Ana, iar între ei se năștea o rivalitate pe care nu o înțelegeam la început.

— De ce nu poți fi și tu ca Filip? mi-a spus Maria într-o zi, când Ana a spart din greșeală o cană veche. — El e cuminte, ascultător, nu face prostii.

Ana a izbucnit în plâns și a fugit în grădină. Am alergat după ea, dar nu am reușit să o liniștesc. În acea zi, am simțit că pierd controlul asupra propriei mele familii.

Petru încerca să fie mediator, dar era prins între două lumi. Îl iubeam, dar începeam să mă întreb dacă dragostea noastră poate supraviețui atâtor resentimente.

— Luciana, știi că te iubesc, dar nu pot să-mi las mama singură. E bolnavă, are nevoie de mine, mi-a spus într-o seară, când am încercat să discutăm despre mutare.

— Și eu? Și copiii mei? Nu merităm și noi o casă unde să fim iubiți toți? am izbucnit, simțind cum furia și neputința mă sufocă.

— Nu e atât de simplu…

— Pentru tine poate nu e, dar pentru Ana e un coșmar!

În acea noapte, am adormit cu ochii în lacrimi. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram iubită ca femeie, dar respinsă ca mamă, și alta în care copiii mei erau tot ce aveam, dar nu le puteam oferi un cămin adevărat.

Zilele au trecut, iar tensiunile au crescut. Ana a început să refuze să mai meargă la Maria. Filip, în schimb, abia aștepta vizitele. Între ei s-a creat o prăpastie. Într-o seară, i-am surprins certându-se:

— Tu ești preferatul bunicii! striga Ana.

— Nu e vina mea că pe tine nu te place! răspundea Filip, cu o răceală care m-a speriat.

Am încercat să-i împac, dar simțeam că pierd lupta. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit aducându-i pe toți sub același acoperiș. Poate că dragostea nu e de ajuns când lumea din jur refuză să accepte ceea ce ești.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii. La școală, colegii îi spuseseră că nu are familie adevărată, că e „copilul nimănui”. Am simțit cum mă prăbușesc. Am mers la școală, am vorbit cu învățătoarea, dar răspunsul a fost sec:

— Știți cum sunt copiii… Dar poate ar fi bine să discutați cu familia. Să nu simtă Ana că e diferită.

Dar Ana era diferită. Era copilul meu, născut dintr-o iubire trecută, pe care încercam să o protejez de lumea asta crudă. Într-o seară, după o ceartă cu Maria, am luat o decizie. Am strâns copiii în brațe și le-am spus:

— Vom găsi un loc doar al nostru. Nu știu cum, dar nu mai pot să văd cum suferiți.

Petru a încercat să mă oprească. A plâns, m-a implorat să rămân. Dar pentru prima dată, am simțit că trebuie să fiu mamă înainte de a fi femeie.

Am găsit o garsonieră mică, la marginea orașului. Era greu, banii abia ne ajungeau, dar Ana a început să zâmbească din nou. Filip a fost supărat la început, dar încet-încet a înțeles. Petru venea des să ne vadă, dar relația noastră s-a schimbat. Nu mai eram aceeași femeie care accepta orice de dragul iubirii. Eram mama care luptă pentru copiii ei.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus o familie pentru a salva alta. Dar când o văd pe Ana râzând din nou, știu că am ales cu inima.

Oare câte mame ca mine trăiesc între două lumi? Oare dragostea pentru un bărbat merită sacrificiul liniștii copiilor tăi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?