Între două lumi: Povestea unei mame care încearcă să-și găsească locul în viața fiului său adult

— Ana, ai vrea să vii cu mine la piață mâine dimineață? am întrebat-o, încercând să-mi maschez vocea tremurândă cu un zâmbet larg. Era a treia oară când o invitam să facem ceva împreună de când fiul meu, Vlad, mi-a spus că vor să se căsătorească. Ana a ridicat privirea din telefon doar pentru o clipă, apoi a dat din cap scurt, fără să spună nimic. Am simțit cum mi se strânge inima. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar în aer plutea o răceală pe care nici aburii fierbinți nu o puteau risipi.

M-am retras la chiuvetă, prefăcându-mă preocupată de vase. Vlad a intrat în cameră și a simțit imediat tensiunea. — Ce s-a întâmplat? a întrebat el, uitându-se când la mine, când la Ana. — Nimic, Vlad, doar am întrebat-o pe Ana dacă vrea să mergem la piață. Atât. Am încercat să par calmă, dar vocea mi-a trădat dezamăgirea.

Ana s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie. Vlad m-a privit cu reproș. — Mamă, te rog, nu pune presiune pe ea. Nu e obișnuită cu… genul ăsta de lucruri. Am simțit cum mă năpădesc lacrimile, dar le-am înghițit cu greu. Nu voiam să fiu soacra aceea care sufocă, dar nici nu puteam să stau deoparte și să privesc cum fiul meu se îndepărtează.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am tot gândit la mama mea, la cât de greu i-a fost să se apropie de soțul meu când eram tineri. Dar atunci era altfel. Toți eram mai uniți, ne adunam la masă duminica, povesteam, râdeam. Acum, fiecare stă cu ochii în telefon sau pe laptop. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema — poate că nu știu să mă fac plăcută sau poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana în sufragerie, citind ceva pe tabletă. Am ezitat o clipă, apoi am încercat din nou: — Ana, știu că poate nu-ți place să mergi la piață, dar dacă ai vrea vreodată să gătim împreună… Poate ceva ce-ți place ție? S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva imposibil. — Nu prea gătesc… adică… mama mea comandă mereu mâncare sau mâncăm în oraș. Am zâmbit forțat: — Înțeleg. Dar dacă ai vrea vreodată să încerci…

Vlad a venit acasă mai târziu în acea zi și l-am auzit vorbind cu Ana în dormitor. Vocea lui era joasă, dar am prins câteva frânturi: „Mama chiar încearcă… Poate ai putea și tu…” Răspunsul Anei a fost un oftat prelung. M-am simțit ca un copil certat pe nedrept.

Au trecut săptămâni în care fiecare încercare de apropiere se lovea de același zid invizibil. De ziua mea, Vlad mi-a adus un buchet de flori și o prăjitură cumpărată din oraș. Ana mi-a urat „La mulți ani” fără să mă privească în ochi. Seara, după ce au plecat, am plâns în fața oglinzii din baie. Mi-am văzut ridurile adâncite și ochii roșii și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă.

Într-o duminică, sora mea, Lidia, a venit la mine la cafea. I-am povestit totul printre suspine: — Nu știu ce să mai fac! Parcă orice gest al meu o deranjează pe Ana. Lidia m-a privit cu blândețe: — Mariana, poate că are nevoie de timp. Sau poate că are alte răni pe care tu nu le vezi. Nu toți oamenii sunt crescuți ca noi… Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare sau un mesaj sincer, fără reproșuri.

Am stat mult pe gânduri după discuția cu Lidia. Într-o seară am luat curaj și i-am scris Anei un mesaj: „Ana, știu că poate par insistentă uneori și îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți inconfortabil. Îmi doresc doar ca Vlad să fie fericit și mi-ar plăcea să ne cunoaștem mai bine, dar nu vreau să te presez. Dacă ai nevoie de spațiu sau timp, voi respecta asta.”

A doua zi Ana mi-a răspuns scurt: „Mulțumesc pentru înțelegere.” Atât. Dar ceva s-a schimbat subtil între noi — nu mai era atât de rece când ne întâlneam și chiar a acceptat într-o zi să bem o cafea împreună în bucătărie.

Am aflat treptat că părinții ei au divorțat când era mică și că nu are o relație apropiată cu mama ei. Poate că tocmai asta o făcea atât de rezervată cu mine — îi era teamă să nu sufere din nou sau poate nu știa cum arată o relație caldă între mamă și fiică.

Într-o seară ploioasă de toamnă, când Vlad era plecat la serviciu, Ana a venit la mine în bucătărie și m-a întrebat timid: — Mariana… ai putea să mă înveți să fac cozonac? Am simțit cum mi se umple sufletul de bucurie și am început să-i povestesc despre rețeta moștenită de la bunica mea din Oltenia.

Nu știu dacă vreodată vom fi ca mamă și fiică sau dacă voi reuși să-i câștig complet încrederea. Dar am învățat că uneori trebuie doar să lași timpul să-și facă treaba și să fii acolo fără a cere nimic în schimb.

Mă întreb adesea: oare câte mame trec prin aceeași luptă tăcută? Oare cât de mult trebuie să renunțăm la propriile așteptări pentru a construi ceva nou împreună? Poate că răspunsul e chiar aici, în răbdarea cu care frământăm aluatul vieții noastre comune.