Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și poate vedea nepotul

— Maria, te rog, nu mai sta atât de mult pe aici când vine Cătălin acasă. Știi că nu-i place…

Vocea fiicei mele, Ioana, răsună stins din bucătărie. Mă uit la ceas: 18:45. În curând, ginerele meu va deschide ușa cu pașii lui apăsați, iar eu trebuie să dispar ca o umbră. Mă ridic încet de pe canapea, îmi iau geanta și mă uit la nepotul meu, Vlad, care se joacă pe covor cu mașinuțele. Îmi zâmbește larg, fără să știe că trebuie să plec iarăși înainte să apuce să-mi spună „noapte bună”.

Nu înțeleg ce am făcut greșit. De când s-a născut Vlad, am fost mereu lângă Ioana. Am stat nopți întregi cu ea în maternitate, am gătit, am spălat, am făcut tot ce am putut ca să le fie mai ușor. Dar de când Cătălin a început să lucreze la noul lui job, ceva s-a schimbat. Nu mai vrea să mă vadă prin casă. Nu mă jignește niciodată direct, dar privirea lui rece și tăcerile apăsătoare spun totul.

— Mamă, nu e vorba de tine… E obosit, are nevoie de liniște când ajunge acasă. Știi cum e la serviciu…

Asta îmi spune mereu Ioana. Dar eu simt că e mai mult de atât. Poate că nu-i place cum gătesc, poate crede că mă bag prea mult în viața lor. Poate că vrea să fie doar el și familia lui restrânsă. Dar Vlad e și familia mea! Cum să nu pot să-mi văd nepotul?

Într-o seară, după ce am plecat pe furiș ca de obicei, m-am oprit la colțul blocului și am plâns. Am simțit că nu mai pot. M-am gândit să nu mai vin deloc. Dar a doua zi dimineață, Ioana m-a sunat disperată:

— Mamă, te rog vino! Vlad are febră mare și eu nu știu ce să fac!

Am fugit la ei fără să stau pe gânduri. L-am ținut pe Vlad în brațe toată ziua, i-am pus comprese reci pe frunte și i-am spus povești până a adormit. Seara, când Cătălin a intrat pe ușă și m-a văzut acolo, a oftat adânc.

— Mulțumesc că ai venit… dar te rog să nu-l răsfeți prea mult.

Atât a spus. Niciun zâmbet, nicio vorbă bună. Doar acea distanță rece care mă doare mai tare decât orice insultă.

Într-o duminică, la masa de prânz, am încercat să deschid subiectul:

— Cătălin, știu că poate te deranjez uneori… dar pentru mine Vlad e totul. Nu vreau decât să-l văd crescând.

A lăsat furculița jos și s-a uitat la mine cu acea privire serioasă:

— Maria, nu vreau să vă supăr… Dar cred că fiecare familie trebuie să-și găsească propriul echilibru. Vlad are nevoie de părinții lui în primul rând. Și eu am crescut fără bunici pe capul meu zi de zi.

Ioana s-a uitat jenată la farfurie. Eu am simțit cum mi se strânge inima.

— Dar eu nu sunt „pe capul vostru”, am șoptit. Vreau doar să ajut…

— Știu… dar uneori simt că nu mai avem intimitate deloc.

Am tăcut. Ce puteam spune? Să-i explic cât de singură mă simt de când a murit soțul meu? Că singura mea bucurie e Vlad? Că mă trezesc dimineața cu gândul la el și adorm seara cu poza lui în brațe?

În zilele următoare am încercat să vin mai rar. Ioana mă suna tot mai des plângând:

— Mamă, nu mai pot! Cătălin e mereu nervos, eu sunt obosită… Vlad plânge după tine!

Dar când veneam, trebuia să plec înainte de ora 19:00 sau să mă ascund în dormitor până pleca Cătălin la duș sau la cumpărături.

Într-o zi l-am auzit pe Vlad spunând:

— Mami, de ce bunica fuge mereu?

Ioana a oftat:

— Pentru că așa vrea tati…

Am simțit un nod în gât. Ce va crede Vlad despre mine? Că nu-l iubesc? Că nu vreau să fiu cu el?

Într-o seară am decis să vorbesc deschis cu Ioana:

— Draga mea, eu nu mai pot așa. Ori mă primiți ca parte din familie, ori mă retrag definitiv. Nu pot trăi mereu cu frica asta.

Ioana a început să plângă:

— Mamă, te rog… Nu știu ce să fac! Îl iubesc pe Cătălin, dar nu pot fără tine! Simt că mă sufoc între voi doi!

Atunci am realizat cât de greu îi este și ei. Nu doar eu sufăr — ci și ea e prinsă între două lumi care nu se pot împăca.

Am încercat să vorbesc din nou cu Cătălin. L-am invitat la o cafea într-o după-amiază când Vlad era la grădiniță.

— Cătălin, te rog… Spune-mi sincer: ce te deranjează la mine?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Maria… Am crescut într-o familie unde bunicii se băgau peste tot și părinții mei nu aveau niciun cuvânt de spus. Nu vreau ca Vlad să simtă că părinții lui nu contează sau că tu decizi totul pentru el.

Am înțeles atunci: frica lui era alta decât credeam eu. Nu era despre mine ca persoană — ci despre controlul asupra propriei familii.

— Nu vreau să iau locul vostru ca părinți… Vreau doar să fiu aproape când aveți nevoie de mine.

A dat din cap încet:

— Poate ar trebui să găsim un echilibru… Dar te rog, lasă-ne spațiu seara când ajung acasă.

Am acceptat cu greu acest compromis. Acum vin doar dimineața sau la prânz și plec înainte ca el să ajungă. Vlad încă mă întreabă uneori de ce dispar mereu.

Mă întreb adesea: oare fac bine? Oare e normal ca bunicii să fie ținuți la distanță? Sau ar trebui ca familia să fie împreună — cu bune și rele?

Poate voi găsiți un răspuns… Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?