Între două lumi: Povestea unei mame din București

— Nu cred că e momentul potrivit, doamnă Maria. Vlad e obosit după serviciu. Poate altădată.

Vocea Irinei răsună tăios prin receptor, iar eu rămân cu telefonul la ureche, ascultând tonul de ocupat care mă izolează încă o dată de fiul meu. Mă uit pe fereastra bucătăriei mele mici din Drumul Taberei și văd cum ploaia spală străzile pustii. Îmi strâng halatul pe mine, simțind frigul nu doar în oase, ci și în suflet.

Nu știu când s-a rupt totul între mine și Vlad. Poate în ziua când s-a căsătorit cu Irina, sau poate mai devreme, când am început să-l văd tot mai rar. Îmi amintesc cum îl țineam de mână la grădiniță, cum îi făceam clătite duminica dimineața și cum râdea când îi citeam povești. Acum, parcă toate astea au fost într-o altă viață.

— Mamă, nu mai insista, Irina are dreptate. Avem și noi nevoie de liniște, îmi spusese Vlad acum câteva luni, când încercasem să-i vizitez fără să anunț.

Am plecat atunci cu ochii în lacrimi, simțind că nu mai am loc în viața lui. Irina mă privea mereu cu suspiciune, ca și cum fiecare gest al meu ar fi o amenințare la adresa fericirii lor. Nu am înțeles niciodată de ce. Am încercat să fiu discretă, să nu mă bag peste ei, dar orice aș face pare greșit.

Sora mea, Elena, îmi spune mereu:

— Maria, lasă-i în pace! Tinerii din ziua de azi nu mai vor să stea cu părinții. Ai grijă de tine!

Dar cum să nu-mi pese? Sunt mama lui Vlad! L-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat la altă femeie. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum? Acum sunt doar o povară.

Într-o zi, primesc un mesaj sec: „Bună, mama. Nu putem veni duminică la masă. Avem alte planuri.”

Mă uit la poza lor de la nuntă, pusă pe raftul bibliotecii. Vlad zâmbește larg, dar ochii lui par obosiți. Irina îl ține strâns de braț, iar eu stau undeva în spate, aproape invizibilă.

Într-o seară, mă hotărăsc să merg la ei. Îmi cumpăr un cozonac de la brutărie și mă îmbrac frumos. Ajung la blocul lor din Militari și sun la interfon.

— Cine e? întreabă Irina.

— Eu sunt, Maria… mama lui Vlad.

— Vlad nu e acasă. Și nici eu nu pot primi vizite acum.

Rămân câteva secunde fără glas. Aud un copil plângând în fundal — nepotul meu, pe care l-am văzut doar de două ori de când s-a născut.

— Poate altădată…

Cobor scările cu cozonacul în brațe și lacrimile curgând pe obraji. În tramvai, o doamnă mă întreabă dacă sunt bine. Nu pot răspunde. Mă gândesc la toate mamele care trec prin asta — la cât de ușor se poate rupe o familie.

În zilele următoare, încerc să-mi ocup timpul cu lucruri mici: ud florile de pe balcon, citesc romane vechi sau mă uit la seriale turcești cu Elena. Dar gândul la Vlad nu-mi dă pace.

Într-o dimineață primesc un telefon neașteptat:

— Mamă…

Vocea lui Vlad e stinsă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că… voiam să știi că te iubesc.

Simt cum mi se strânge inima.

— Și eu te iubesc, Vlad! Mi-e dor de tine…

— Știu… Dar Irina… ea crede că tu ne judeci mereu. Că vrei să controlezi totul.

Rămân fără cuvinte. Oare așa par? Oare dragostea mea sufocă?

— Nu vreau decât să fiu aproape de voi… de tine… și de nepotul meu.

— O să încerc să vorbesc cu Irina… dar te rog… ai răbdare cu noi.

După acel apel, speranța se strecoară timid în sufletul meu. Poate că nu e totul pierdut. Poate că Vlad va reuși să-i arate Irinei că nu sunt dușmanul lor.

Dar zilele trec și nimic nu se schimbă. De Crăciun primesc doar un mesaj: „Sărbători fericite!” Fără vizită, fără telefon.

Într-o noapte nu mai pot dormi. Mă ridic din pat și deschid albumul cu poze vechi. Îl văd pe Vlad copil, cu ochii mari și zâmbet sincer. Îmi dau seama că am trăit toată viața pentru el și acum trebuie să învăț să trăiesc pentru mine.

Merg la biserică într-o duminică și aprind o lumânare pentru familia mea. Mă rog ca Dumnezeu să ne aducă împreună din nou.

La ieșire o întâlnesc pe vecina mea, doamna Stanciu.

— Maria dragă, copiii cresc și uită… Dar tu să nu-ți pierzi speranța!

Zâmbesc trist și mă întorc acasă. Încep să scriu scrisori pentru Vlad — nu le trimit niciodată, dar mă ajută să-mi pun sufletul pe hârtie.

Într-o zi primesc un plic în cutia poștală. E o felicitare desenată stângaci: „Pentru bunica Maria”. E semnat „Matei” — nepotul meu! Lacrimile îmi curg pe obraji și simt că inima mi se umple din nou de lumină.

Poate că nu voi mai avea niciodată relația pe care mi-o doresc cu Vlad și Irina. Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Dar dragostea de mamă nu moare niciodată.

Mă întreb: Oare cât de mult ar trebui să lupte o mamă pentru copilul ei? Unde se termină grija și începe sufocarea? Voi ce ați face în locul meu?