Între două lumi: Povestea unei mame puse la încercare

— Mama, trebuie să înțelegi că nu mai avem loc aici! Nu vezi că fetița nu are unde să se joace? Irina ridică vocea, iar ochii ei albaștri mă privesc cu o nerăbdare pe care nu am mai văzut-o până acum. Stau la masa din bucătăria apartamentului meu de două camere, același în care l-am crescut pe Radu, fiul meu. În jurul nostru, pereții poartă urmele anilor: fotografii vechi, rafturi cu cărți, mirosul de cafea proaspătă care mă liniștește în fiecare dimineață.

— Irina, știi că nu e ușor pentru mine… răspund încet, încercând să-mi țin vocea calmă. Nu pot să vând apartamentul ăsta așa, pur și simplu. E tot ce am.

Radu oftează și își trece mâna prin păr. — Mamă, nu-ți cerem să rămâi pe drumuri. Putem să găsim ceva pentru tine, o garsonieră sau… poate vii să stai cu noi o vreme.

Simt cum inima mi se strânge. Să vând tot ce am construit în patruzeci de ani? Să renunț la amintirile mele pentru ca ei să aibă o casă mai mare? Mă uit la poza cu soțul meu, Ion, care nu mai e de zece ani. Ce ar fi zis el?

— Maria, gândește-te la viitorul nostru! insistă Irina. Avem nevoie de ajutorul tău. Nu avem altă soluție.

Mă ridic de la masă și mă duc la fereastră. Privesc blocurile gri din cartierul Titan, copiii care se joacă jos, bătrânii care discută pe bănci. Aici mi-am trăit viața. Aici l-am adus pe Radu de la maternitate. Aici am plâns când am rămas văduvă și tot aici am râs la aniversările lui.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru Radu: serile când lucram suplimentar ca să-i pot cumpăra manuale, zilele când mergeam cu el la doctor prin ploaie, anii în care am renunțat la orice vis personal pentru ca el să aibă o șansă mai bună. Și acum? Să-mi dau casa pentru ca el și Irina să aibă un început nou?

A doua zi, la serviciu, colega mea Viorica mă întreabă de ce sunt abătută.

— Ce-ai pățit, Maria? Pari cu gândurile departe.

Îi povestesc totul. Viorica oftează și spune:

— Eu n-aș face asta niciodată. Copiii trebuie să se descurce singuri. Dacă le dai totul pe tavă, nu vor aprecia niciodată.

Dar eu nu pot fi atât de categorică. Îmi iubesc familia. Știu cât de greu e să începi de la zero în ziua de azi. Dar dacă rămân fără nimic? Dacă ajung o povară pentru ei?

Seara următoare, Radu vine singur la mine.

— Mamă, știu că e greu. Dar Irina e disperată. Nu mai suportă să stea cu chirie și nici spațiu nu avem destul. Dacă ne ajuți acum, promit că nu vei regreta.

Îl privesc în ochi și văd același băiat timid care venea plângând acasă când îl necăjeau copiii la școală. Dar acum e bărbat, are propria lui familie și propriile lui griji.

— Radu, dacă vând apartamentul… unde o să mă duc?

— O să găsim ceva frumos pentru tine! Poate chiar aproape de noi. Sau… poate vii cu noi până îți găsești ceva.

Simt cum mă sufoc. Să devin musafir în casa copilului meu? Să-mi pierd independența?

În zilele următoare mă întâlnesc cu sora mea, Elena.

— Maria, nu face greșeala asta! Tu ai muncit pentru apartamentul ăsta. Dacă îl vinzi acum, ce-ți mai rămâne?

— Dar dacă nu-i ajut? Dacă se supără pe mine? Dacă nu mai vorbesc cu mine?

Elena mă ia de mână:

— Cine te iubește cu adevărat nu te pune să alegi între ei și tine.

Trec săptămâni întregi în care mă frământ. Irina devine tot mai distantă, iar Radu mă sună tot mai rar. Mă simt vinovată că nu pot lua o decizie. Într-o seară, primesc un mesaj scurt: „Mama, ai hotărât ceva?”

Merg la biserică și mă rog pentru liniște. Îmi amintesc vorbele mamei mele: „Casa e sufletul omului.” Dar oare sufletul meu mai contează?

Într-o duminică dimineață îi chem pe Radu și Irina la mine.

— Am luat o decizie, spun tremurând. Nu pot să vând apartamentul. E tot ce am. Vreau să vă ajut, dar nu pot renunța la viața mea pentru asta.

Irina izbucnește:

— Nu te gândești decât la tine! Noi ce facem?

Radu tace și se uită în podea.

— Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc… dar trebuie să mă gândesc și la mine.

După ce pleacă, plâng ore întregi. Mă simt egoistă și totodată ușurată. Poate că uneori trebuie să ne punem pe noi pe primul loc, chiar dacă doare.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă trebuie să însemne sacrificiu total sau există o limită peste care nu ar trebui să trecem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?