Între două lumi: Povestea unei mame și a granițelor de familie

— Nu ai niciun drept să vii aici, Maria! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și teamă, în timp ce o țineam pe Ana în brațe, strâns, ca și cum aș fi putut s-o apăr de tot răul din lume. Era ziua ei, împlinea doi ani, iar eu mă pregătisem să-i ofer o aniversare liniștită, doar noi două și câțiva prieteni apropiați. Dar când am deschis ușa și am văzut-o pe Maria, fosta mea soacră, cu un buchet de flori și o păpușă roz în mână, am simțit cum tot trecutul se năpustește peste mine.

— Te rog, Irina, nu vreau să stric nimic. Vreau doar să-i spun la mulți ani nepoatei mele. Nu am văzut-o de luni de zile… vocea ei era stinsă, ochii roșii de plâns. Pentru o clipă, am simțit milă. Dar apoi mi-am amintit cum fiul ei, Radu, ne-a părăsit fără nicio explicație, cum a dispărut din viața noastră ca și cum nu am fi existat niciodată.

— Radu nu vrea să știe nimic de noi. De ce ai veni tu acum? Ce vrei de la noi? am întrebat printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Ana se uita la noi cu ochii mari, neînțelegând nimic din tensiunea care plutea în aer.

Maria a făcut un pas spre mine, dar m-am retras instinctiv. — Irina, știu că nu pot repara ce a făcut Radu. Dar Ana e nepoata mea. O iubesc. Nu vreau să pierd legătura cu ea doar pentru că fiul meu a greșit.

M-am uitat la ea lung. În mintea mea se derulau toate momentele în care Maria mă ajutase când Ana era mică, toate dățile când venea cu supă caldă sau stătea cu fetița ca eu să pot merge la muncă. Dar apoi îmi aminteam și de tăcerile ei complice când Radu dispărea nopți la rând, de privirile ei evazive când îl întrebam unde e fiul ei.

— Nu știu dacă pot să uit tot ce s-a întâmplat… am șoptit. — Nu-ți cer să uiți, Irina. Îți cer doar să mă lași să fiu bunica Anei. Pentru ea. Nu pentru mine. Nici pentru Radu.

Am închis ușa încet după ea, fără să-i răspund. Restul zilei am fost absentă, iar Ana a simțit asta. Seara, după ce a adormit, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care voiam să-mi protejez copilul de orice suferință și alta în care știam că are nevoie de familie, chiar dacă familia asta era ciuntită și plină de răni.

A doua zi dimineață, mama mea a venit la noi. — Ce s-a întâmplat? Pari răvășită… — A venit Maria ieri… la ziua Anei. A vrut s-o vadă… Mama a oftat adânc. — Știi că nu e vina ei ce a făcut Radu… — Știu! Dar nu pot să nu mă gândesc că a știut mereu mai multe decât mi-a spus… că a ascuns lucruri… — Poate că da. Dar Ana are nevoie de cât mai multă dragoste. Și tu ai nevoie de ajutor.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. În zilele următoare, Maria mi-a trimis mesaje: „Sper că Ana e bine.” „Dacă ai nevoie de ceva pentru ea…” Le-am ignorat toate. Dar într-o seară, când Ana a făcut febră mare și nu știam ce să fac, m-am trezit formând numărul Mariei aproape fără să-mi dau seama.

— Irina? Ce s-a întâmplat? — Ana are febră… nu știu ce să fac… — Vin imediat!

A venit într-un sfert de oră, cu medicamente și ceaiuri. M-a ajutat să-i pun comprese reci și a stat cu mine toată noaptea. În zori, Ana dormea liniștită iar eu mă uitam la Maria cum îi mângâia fruntea cu o tandrețe pe care nu o mai văzusem demult.

— Îmi pare rău pentru tot… pentru Radu… pentru că nu am avut curajul să-ți spun adevărul atunci când trebuia… — Ce adevăr? — Că Radu avea probleme încă dinainte să vă căsătoriți. Că eu am sperat mereu că se va schimba… Am tăcut pentru că mi-a fost rușine.

Am simțit cum ceva se rupe în mine și se vindecă în același timp. Poate că nu era vina Mariei. Poate că nici eu nu eram fără greșeală.

În lunile care au urmat, Maria a început să vină regulat la noi. La început stânjenită, apoi tot mai natural. Ana o iubea din ce în ce mai mult. Eu încă aveam momente când mă simțeam trădată de trecut, dar încercam să las loc iertării.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a întrebat: — Cine e doamna aceea care vine des după Ana? — Bunica ei… am răspuns fără ezitare.

Acum mă întreb: unde se termină loialitatea față de copilul meu și unde începe datoria mea față de mine însămi? Oare fac bine lăsând-o pe Maria în viața noastră sau doar prelungesc o suferință veche? Voi ce ați face în locul meu?