Între două mame: Povestea unei alegeri dureroase

— Cum adică nu ai spus nimic mamei tale? a întrebat-o calm, dar cu o urmă de reproș, doamna Stanciu, soacra Lanei, în timp ce îi întindea un ceai de tei. Eu stăteam în pragul ușii, cu mâinile reci și inima bătându-mi nebunește. Nu știam dacă să intru sau să plec. Mă simțeam ca un intrus în propria viață, în viața fiicei mele.

Lana a evitat privirea soacrei și a oftat adânc. — Nu am vrut să o supăr. Oricum, ea e mereu ocupată la serviciu… și nu știu cum ar fi reacționat.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu? Ocupată? Da, am muncit mult, dar pentru ea! Pentru ca să nu-i lipsească nimic! Am făcut sacrificii, am renunțat la visele mele pentru ca ea să le poată avea pe ale ei. Și acum, când urma să devină mamă, eu eram ultima care afla. Soacra ei știa deja, îi cumpărase haine de bebeluș, îi făcuse programare la medic. Eu… eu nu eram nicăieri.

Nu știu cum am reușit să-mi țin lacrimile. Am intrat încet în cameră și am încercat să zâmbesc.
— Felicitări, Lana. Mi-aș fi dorit să aflu de la tine…

Lana s-a ridicat brusc și a venit spre mine.
— Mamă, nu e ceea ce crezi. Pur și simplu… totul s-a întâmplat atât de repede…

Dar cuvintele ei nu m-au liniștit. M-am simțit ca o străină. Mi-am amintit de toate nopțile când îi citeam povești, de zilele când o țineam de mână la doctor sau când îi făceam supă dacă răcea. Unde dispăruse legătura noastră?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. În zilele ce au urmat, Lana venea tot mai rar acasă. Îmi răspundea la telefon scurt, politicos, dar distant. Când o întrebam dacă are nevoie de ceva, îmi spunea că doamna Stanciu se ocupă de tot.

— Mamă, nu te supăra, dar soacra mea are mai mult timp liber. Și știe deja cum e cu copiii…

Am simțit că mă sufoc. Eu nu eram bună de nimic? Toată viața mea fusese despre ea! Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea strictă? Poate prea protectoare? Sau poate prea absentă?

Într-o zi, am decis să merg la Lana acasă fără să anunț. Am cumpărat un body micuț, roz, și o cutie cu prăjituri preferate. Când am ajuns, am auzit râsete din bucătărie. Am deschis ușa încet și le-am văzut pe Lana și pe doamna Stanciu gătind împreună.

— Mamă! Ce surpriză! a spus Lana, dar vocea ei era stânjenită.

— Bună ziua, doamnă Vesna! a spus soacra ei, zâmbind larg.

Am lăsat pachetul pe masă și am încercat să mă alătur conversației lor despre scutece și alăptat. Dar totul părea forțat. Lana se consulta mereu cu soacra ei, iar eu eram doar un spectator.

După ce am plecat, am plâns în mașină ca un copil. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta când fiicele lor se mărită. Dar nu era doar gelozie; era sentimentul că nu mai fac parte din viața ei.

Într-o seară, i-am spus soțului meu, Doru:
— Simt că mi-am pierdut fiica. Parcă nici nu mai exist pentru ea.

Doru a oftat și mi-a pus mâna pe umăr:
— Poate că trebuie să-i dai spațiu. Să o lași să vină ea spre tine.

Dar cum să fac asta? Cum să stau deoparte când sângele meu are nevoie de mine?

Când Lana a născut-o pe Mara, am aflat de la o vecină care văzuse postarea pe Facebook a doamnei Stanciu: „Bunica fericită își ține nepoata în brațe!”

Am simțit că mă prăbușesc. Am mers la spital cu un buchet de flori și cu inima frântă. Când am intrat în salon, Lana era obosită și palidă. Doamna Stanciu îi aranja perna cu grijă.

— Mamă… ai venit… a spus Lana încet.

Am privit-o lung și am simțit că nu mai pot păstra tăcerea.
— De ce nu m-ai chemat? De ce ai ales-o pe ea?

Lana a izbucnit în plâns.
— Mamă, nu vreau să te rănesc! Dar tu mereu ai fost atât de puternică… Nu știam cum să-ți spun că mi-e frică… Că nu mă simt pregătită… Soacra m-a întrebat zilnic cum mă simt, m-a ascultat fără să mă judece…

Am simțit un nod în gât.
— Și eu te-aș fi ascultat… dacă mi-ai fi spus!

A urmat o tăcere apăsătoare. Doamna Stanciu s-a retras discret din cameră.

— Poate că n-am știut să-ți arăt că poți vorbi cu mine despre orice… Poate că am vrut prea mult să fii puternică și ai crezut că nu ai voie să fii slabă lângă mine…

Lana m-a privit cu ochii roșii:
— Nu e vina ta… Doar că… fiecare mamă iubește altfel.

Am plecat acasă cu sufletul greu. În zilele următoare, am încercat să mă apropii de Mara, nepoata mea. Dar mereu simțeam că sunt pe locul doi.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la pozele cu Lana mică. Mă întreb: oare dragostea mea a fost prea mult sau prea puțin? Oare toate mamele ajung să fie înlocuite? Sau poate trebuie doar să învățăm să iubim altfel?

Poate că răspunsul nu există încă pentru mine. Dar vă întreb: voi ce ați face dacă propriul copil v-ar alege pe altcineva în locul vostru? Unde se termină datoria unei mame și unde începe libertatea copilului?