Între două uși: Povestea unei mame care nu-și mai găsește locul

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să te văd cum te strecori prin casă ca o umbră, să-mi critici fiecare mișcare! a țipat Ana, nora mea, în timp ce trântea ușa bucătăriei. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând de apă și spumă. Inima îmi bătea nebunește. Nu era prima dată când auzeam cuvinte grele, dar de data asta am simțit că nu mai pot. M-am uitat la fiul meu, Radu, care stătea în prag, cu ochii în pământ. Nu a spus nimic. Niciodată nu spune nimic când Ana ridică tonul la mine.

Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum șapte ani. Am muncit la fabrica de confecții, am făcut naveta zilnic, am strâns fiecare leu pentru ca Radu să termine facultatea la București și Irina să aibă haine curate și caiete noi. Nu am cerut niciodată nimic înapoi. Dar acum, la bătrânețe, când casa mi s-a golit și singurătatea mă apasă ca o piatră pe piept, tot ce-mi doresc e să fiu aproape de copiii mei.

Când Radu m-a chemat să stau cu ei după ce s-a născut nepoțica mea, Sofia, am crezut că e un nou început. Dar Ana m-a privit mereu ca pe un intrus. Orice făceam era greșit: dacă găteam ciorbă de perișoare, nu era destul de dietetică; dacă spălam hainele Sofiei, foloseam detergentul nepotrivit; dacă mă jucam cu fetița prea mult, eram acuzată că o răsfăț. În fiecare seară mă retrăgeam în camera mică de la capătul holului și plângeam în pernă, ca să nu mă audă nimeni.

Într-o seară, după ce Ana a ridicat iar vocea la mine pentru că am pus prea mult zahăr în ceaiul Sofiei, am decis că nu mai pot. Mi-am strâns câteva haine într-o sacoșă veche și l-am sunat pe Radu la serviciu.

— Mamă, nu pleca… a încercat el să spună, dar vocea lui era stinsă.

— Radu, nu mai pot. O să stau câteva zile la Irina. Poate acolo o să fiu mai liniștită.

Am plecat dimineața devreme, înainte să se trezească Ana. Am mers cu trenul până la Ploiești, unde locuiește Irina cu soțul ei, Paul. Pe drum mi-am amintit cum o țineam pe Irina de mână când era mică și mergeam împreună la piață. Era copilul meu vesel și blând. Am sperat că mă va primi cu brațele deschise.

Când am ajuns la ușa lor, Irina mi-a deschis surprinsă.

— Mamă? Ce cauți aici? Nu m-ai sunat deloc…

— Am avut nevoie să plec puțin de la Radu… Nu vreau să deranjez, doar câteva zile…

Irina s-a uitat peste umăr la Paul, care deja se strâmba nemulțumit.

— Bine… Intră. Dar să știi că avem program încărcat. Eu lucrez de acasă și Paul are ședințe toată ziua.

M-am simțit ca un musafir nepoftit încă din prima clipă. Irina vorbea cu mine doar între două emailuri sau când îmi cerea să nu fac zgomot în bucătărie. Paul nici nu mă saluta dimineața. Seara stăteau amândoi pe canapea și râdeau la seriale pe Netflix, iar eu mă uitam pe geam la luminile orașului și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi, am încercat să gătesc mâncarea preferată a Irinei — sarmale cu smântână — dar când a venit în bucătărie și a simțit mirosul, a ridicat din sprâncene.

— Mamă, ți-am spus că nu mai mănânc carne de porc! Paul ține dietă…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am lăsat oala pe aragaz și m-am retras în camera de oaspeți. Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu o prietenă:

— Da, a venit mama pe capul nostru… Nu știu cât stă. Sper să nu se supere dacă îi spun să plece…

Am plâns în tăcere până dimineața.

A doua zi mi-am făcut bagajele fără zgomot. Irina m-a găsit în hol.

— Pleci deja?

— Da, mamă. Nu vreau să vă deranjez mai mult.

A încercat să mă îmbrățișeze stângaci.

— Să mă suni când ajungi acasă…

Am ieșit pe stradă cu sacoșa în mână și m-am simțit mai singură ca niciodată. Am mers încet spre gară, printre oameni grăbiți care nu aveau timp nici să mă privească. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost sau dacă iubirea de mamă e doar un dat care se pierde odată cu trecerea anilor.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din Buzău și privesc pozele copiilor mei pe perete. Îmi răsună în minte vorbele Anei și indiferența Irinei ca niște ecouri dureroase.

Oare unde am greșit? Oare copiii noștri chiar nu mai au nevoie de noi sau pur și simplu nu știm să le mai fim aproape? Voi ce ați face în locul meu?