Între două uși: Povestea unei nurori în casa socrilor

— Nu uita, ea e gazda, iar tu ești musafira, mi-a spus Vlad, soțul meu, cu o răceală care m-a tăiat ca un cuțit. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul socrilor, cu mâinile înmuiate în apă rece, spălând vasele după o cină la care abia am avut curajul să deschid gura. Mama lui, doamna Lidia, mă privea peste ochelari, cu acea privire evaluativă pe care o simțeam mereu pe piele, ca o arsură.

Nu știu când am început să mă simt străină în propria viață. Poate din prima seară când am venit aici, cu două valize și un vis naiv că dragostea ne va ține uniți. Vlad m-a luat de mână și mi-a șoptit: „O să fie bine, Irina. E doar pentru puțin timp.” Dar puținul s-a transformat în luni, apoi în ani. Și fiecare zi părea să mă strivească tot mai mult.

În casa socrilor, fiecare lucru avea locul lui, fiecare gest era analizat. Dimineața, când mă trezeam înaintea tuturor să pregătesc cafeaua, doamna Lidia intra mereu în bucătărie și îmi aranja ceștile altfel. „Așa se face la noi,” spunea ea, iar eu tăceam. Tata-socru, domnul Ion, era mai tăcut, dar privirea lui spunea tot: nu eram de-a lor.

Vlad era mereu ocupat. Serviciu, prieteni, ieșiri. Când venea acasă, se așeza la masă și aștepta să fie servit. Dacă încercam să-i spun că nu mă simt bine aici, că nu mai pot, ridica din umeri: „Nu exagera. Toată lumea trăiește așa la început.”

Într-o seară, după ce am auzit-o pe doamna Lidia spunând la telefon: „Nu știu cât o să mai stea fata asta aici. Nu-i de-a noastră…”, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă greșisem undeva. Dacă nu eram suficient de bună pentru familia lor. Sau poate nici pentru Vlad.

Cea mai grea zi a fost când mama mea a venit în vizită. A adus plăcinte calde și un zâmbet timid. Doamna Lidia a primit-o politicos, dar rece. După ce mama a plecat, Vlad mi-a spus: „Data viitoare anunță înainte. Nu poți aduce musafiri oricând.” Am simțit cum ceva se rupe în mine.

Au urmat luni de tăcere între mine și Vlad. Încercam să găsesc momente de liniște în camera noastră mică, dar pereții subțiri nu lăsau loc pentru intimitate sau confesiuni. Într-o noapte, i-am spus lui Vlad că vreau să ne mutăm. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Și unde să mergem? Cu ce bani? Aici avem tot ce ne trebuie.
— Avem? Eu nu am nimic aici…
A tăcut. S-a întors cu spatele și a adormit.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să-i spun doamnei Lidia că vreau să gătesc eu prânzul. M-a privit lung.
— Faci cum știi tu… dar la noi sarmalele se fac altfel.
Am gătit cu mâinile tremurânde, iar la masă nimeni nu a spus nimic despre mâncare. Doar domnul Ion a murmurat: „E bun.” Pentru mine a fost ca o medalie.

Am început să lucrez mai mult la birou doar ca să stau cât mai puțin acasă. Colega mea, Simona, m-a întrebat într-o zi:
— Irina, tu ești fericită?
Am râs amar:
— Fericirea e pentru alții.

Într-o seară, Vlad a venit acasă târziu și mi-a spus că mama lui vrea să redecoreze camera noastră.
— Poate ar trebui să ne mutăm la ai mei o vreme…
Am izbucnit:
— Și acolo cine va fi gazda? Tot eu musafir?
A ridicat din umeri:
— Nu știu ce vrei de la mine.

Mi-am dat seama atunci că nu mai pot trăi așa. Am început să caut chirii pe ascuns. Am strâns bani din salariu și într-o zi i-am spus lui Vlad:
— Am găsit un apartament mic. Putem încerca să fim doar noi doi.
S-a uitat la mine lung:
— Și dacă nu ne descurcăm?
— Atunci măcar știu că am încercat.

A acceptat greu. Socrii au fost șocați. Doamna Lidia mi-a spus:
— O să-ți dai seama că nu e ușor singură.
Dar pentru prima dată m-am simțit liberă.

Primele luni au fost grele. Facturi neplătite la timp, certuri pentru bani, dor de familie. Dar am început să ne redescoperim ca oameni, nu ca musafiri în viețile altora.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc încă între două uși? Câte dintre noi își pierd vocea încercând să mulțumească pe toată lumea? Poate că e timpul să vorbim despre asta…