Între dragoste și bani: povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Vlad! Ori primesc partea mea din casă, ori nu mai vin la nuntă! Rareș, fratele meu mai mic, aproape că țipa la telefon. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în bucătăria apartamentului meu din București, cu o cană de ceai rece în față și cu inima cât un purice. Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici. Când eram mici, Rareș mă ruga să-l las să doarmă cu mine în pat când tuna afară. Acum, furtuna era între noi.

Totul a început cu două luni în urmă, când Rareș și-a anunțat logodna cu Irina. Ne-am bucurat cu toții, părinții noștri, Elena și Doru, au început să viseze la nepoți, iar eu am glumit că, în sfârșit, scap de presiunea de a fi primul care se însoară. Dar bucuria s-a transformat repede în tensiune. Rareș a venit într-o seară la noi acasă, cu ochii strălucind de entuziasm, dar și cu o listă lungă de cheltuieli pentru nuntă: restaurant, formație, rochie, fotograf, luna de miere. Părinții au oftat, știind că nu-și permit să-i dea prea mult. Tata e pensionar, mama încă mai lucrează la farmacie, dar banii abia ajung de la o lună la alta.

— Nu vă cer să-mi dați bani, a zis Rareș, dar vreau partea mea din casă. Să-mi vând partea, să pot plăti nunta.

Am simțit cum aerul din sufragerie s-a răcit brusc. Tata a încremenit cu lingura în aer, mama a început să plângă încet, iar eu am rămas fără cuvinte. Casa aceea, veche, cu miros de mere coapte și mușcate la geam, era tot ce aveau părinții. Era amintirea copilăriei noastre, locul unde ne adunam de Crăciun, unde tata ne citea povești la gura sobei.

— Rareș, casa asta nu e de vânzare, a spus tata cu vocea tremurândă. E tot ce avem.

— Dar eu ce să fac? Să mă fac de râs la nuntă? Irina vrea o petrecere ca-n povești! Toți prietenii mei au primit bani de la părinți!

— Nu suntem toți la fel, a zis mama printre lacrimi. Noi nu avem de unde…

Am încercat să intervin, să-l fac pe Rareș să înțeleagă. I-am propus să facem o nuntă mai mică, să strângem bani împreună, să găsim o soluție. Dar el era hotărât. A început să ne acuze că nu-l iubim destul, că eu am avut mereu parte de mai mult, că părinții țin cu mine pentru că sunt primul născut.

— Vlad, tu ai avut mereu tot ce ai vrut! Eu ce primesc?

Nu era adevărat. Am muncit de la 18 ani, am făcut facultatea cu greu, am stat în chirii mizere. Dar Rareș nu vedea decât ce voia să vadă. Irina îl presa, părinții ei îi promiteau bani dacă și el vine cu partea lui. Și așa, încet-încet, familia noastră s-a transformat într-un câmp de luptă.

În fiecare seară, mama mă suna plângând. Tata nu mai vorbea cu nimeni. Rareș nu mai venea pe acasă. Irina mă evita când ne întâlneam întâmplător pe stradă. Mă simțeam vinovat că nu pot face nimic, că nu pot împăca pe toată lumea.

Într-o duminică, am mers acasă la părinți. Casa era tăcută, ca și cum ar fi murit cineva. Mama stătea pe scaunul de la bucătărie, cu ochii roșii de plâns. Tata citea ziarul, dar nu întorcea paginile. M-am așezat lângă ei și am încercat să vorbim.

— Poate ar trebui să-i dăm partea lui, a zis mama încet. Poate așa se liniștește.

— Și noi unde mergem? a întrebat tata, cu vocea spartă.

— Vlad, tu ce zici? a întrebat mama, privind la mine cu speranță și teamă.

Nu știam ce să spun. Dacă îi dădeam partea lui Rareș, părinții rămâneau fără casă. Dacă nu, Rareș ne ura pe toți. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în curte și am plâns ca un copil.

În zilele următoare, Rareș a început să trimită mesaje tot mai dure. „Dacă nu primesc partea mea, nu mai am familie!” Am încercat să-l sun, dar nu răspundea. Irina mi-a trimis un mesaj rece: „Nu înțelegi cât de important e pentru el.”

Am început să mă cert cu iubita mea, Ana, care nu mai suporta tensiunea. „Nu e treaba ta să rezolvi totul! Rareș e adult, trebuie să-și asume alegerile!” Dar eu nu puteam să stau deoparte.

Într-o seară, am mers la Rareș acasă. Era singur, cu o sticlă de bere în față.

— De ce faci asta? l-am întrebat. De ce ne distrugi familia pentru niște bani?

— Tu nu înțelegi! a urlat el. Eu nu vreau să fiu mai prejos! Toată viața am fost al doilea! Acum vreau și eu ceva al meu!

Am stat până târziu, vorbind, certându-ne, plângând amândoi. La final, Rareș a spus doar atât:

— Dacă nu primesc partea mea, nu mai am ce căuta la voi.

Nunta s-a făcut până la urmă, dar fără părinți. Eu am fost acolo, dar m-am simțit ca un străin. Părinții au rămas acasă, singuri și triști. După nuntă, Rareș nu ne-a mai căutat luni întregi.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă puteam face mai mult. Dacă banii chiar valorează mai mult decât dragostea de familie. Oare câți dintre noi nu ne-am pierdut frații sau părinții din cauza unor sume de bani sau a unor orgolii?

Poate că fiecare familie are prețul ei. Dar oare merită să-l plătim?