Între Dragoste și Moștenire: Povestea unei Mame la Răscruce

— Mamă, ai luat pastilele azi?
Vocea Ioanei răsună în telefon, caldă, dar grăbită. E a treia oară săptămâna asta când mă sună să mă întrebe același lucru. Înainte, abia dacă ne vedeam la două luni. Acum, parcă s-au trezit toți dintr-o dată: Ioana, Mihai și chiar Radu, cel mai mic, care a plecat la Cluj și nu-mi scria nici măcar de Crăciun.

— Da, Ioana, le-am luat. Nu-ți face griji, mă simt bine.

— Să nu uiți să mergi la control săptămâna viitoare! Și dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui. Poate vin eu pe la tine în weekend.

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută spre fereastra mică a bucătăriei. Afară plouă mărunt, iar picăturile se preling pe geam ca niște lacrimi tăcute. Mă simt ciudat: ar trebui să fiu fericită că le pasă de mine, dar ceva nu se leagă. De ce acum? De ce toți odată?

Mihai m-a sunat ieri seară. Vocea lui era mai rece decât a Ioanei.

— Mamă, ai făcut rost de actele pentru apartament? Știi că trebuie să le ai în ordine, nu? Să nu te trezești cu probleme cândva…

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când aducea vorba despre acte, testament sau moștenire. Am încercat să schimb subiectul, dar el a insistat.

— Uite, dacă vrei, pot veni eu să te ajut cu hârtiile. Să nu te stresezi tu cu ele.

— Lasă, Mihai, mă descurc. Nu e nevoie.

A oftat și a închis repede. M-am simțit ca o povară, ca un obiect care trebuie gestionat.

Radu a apărut pe neașteptate sâmbătă dimineața. Nu l-am mai văzut de aproape un an. A intrat cu un buchet de flori și un zâmbet larg.

— Mamă! Ce faci? Ce bine arăți!

M-a strâns în brațe, dar gestul lui părea stângaci, forțat. Am pus cafeaua pe masă și am încercat să-l privesc în ochi.

— Ce s-a întâmplat, Radu? Ai nevoie de bani?

A râs scurt.

— Nu, mamă… doar mi-a fost dor de tine.

Am zâmbit amar. Mi-a fost dor de el ani la rând și nu l-a interesat. Acum, dintr-o dată, toți copiii mei sunt preocupați de sănătatea mea și de actele casei.

Seara, am deschis sertarul cu poze vechi. Am găsit una cu toți trei la mare, râzând în valuri. Atunci eram o familie adevărată. Acum suntem niște străini care se tem să spună adevărul.

În următoarele zile, telefoanele au continuat. Ioana voia să știe dacă am mâncat, Mihai insista cu actele, Radu mă invita la Cluj „să schimb aerul”.

Într-o duminică ploioasă i-am chemat pe toți la masă. Am gătit sarmale și am pus masa ca pe vremuri. Au venit toți trei, fiecare cu zâmbetul lui fals și cu întrebările lor grijulii.

— Mamă, ai nevoie de ajutor la bancă? — a întrebat Mihai printre două înghițituri.

— Poate ar trebui să-ți iei o asistentă — a adăugat Ioana.

Radu se juca absent cu furculița.

Am izbucnit:

— De ce vă pasă atât de mult acum? Unde erați când aveam nevoie de voi? Când am stat singură după ce a murit tata? Când am fost bolnavă și nu m-a vizitat nimeni?

S-au uitat unul la altul stânjeniți. Ioana a început să plângă.

— Mamă… nu e așa… doar că… ne-am dat seama că timpul trece…

Mihai a tăcut. Radu s-a ridicat brusc:

— Dacă asta crezi despre noi… poate că n-ar trebui să mai venim deloc!

A trântit ușa și a plecat. Ioana a rămas cu ochii în lacrimi. Mihai s-a ridicat încet:

— Mamă… nu vreau nimic de la tine. Dar dacă vrei să faci testamentul… fă-l cum crezi tu. Eu nu mă bag.

Au plecat toți trei înainte să apuc să le spun că îi iubesc oricum. Am rămas singură în bucătărie, cu farfuriile nestrânse și inima frântă.

În zilele următoare n-a mai sunat nimeni. Casa era mai liniștită ca niciodată, dar liniștea asta mă apăsa ca o piatră pe piept.

M-am dus la notar și am făcut testamentul după cum am simțit: totul împărțit egal între ei, dar cu o scrisoare atașată fiecăruia — o scrisoare în care le-am spus cât i-am iubit și cât m-a durut îndoiala asta care s-a strecurat între noi.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia care nu mai contenește. Mă întreb: oare dragostea copiilor mei a fost vreodată sinceră sau totul se reduce la ce las în urmă? Sau poate vina e a mea că am lăsat distanța să crească între noi?

Poate că fiecare familie are umbrele ei… Dar voi? Ați trecut vreodată printr-o astfel de îndoială? Cum ați știut dacă dragostea e adevărată sau doar interes?