Între fiu și noră: Prânzul care mi-a sfâșiat inima

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.
Vocea lui Vlad a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Tocmai scoteam tava cu sarmale din cuptor, iar aburul îmi învăluia obrajii roșii de emoție. Irina stătea la masă, cu mâinile strânse în poală, privirea pierdută în farfuria cu salată de vinete. Am simțit cum inima mi se strânge — ceva nu era în regulă.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

El s-a uitat la Irina, apoi la mine. — Ne despărțim. Divorțăm.

Cuvintele lui au căzut greu, ca o ploaie rece peste tot ce construisem ani de zile. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de marginea blatului, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji.

— Cum adică? De ce? am bâiguit eu, privind când la Vlad, când la Irina.

Irina a oftat adânc. — Nu mai merge, doamnă Maria. Ne-am certat prea mult, ne-am rănit prea tare. Nu mai putem continua.

Vlad a dat din cap, evitându-mi privirea. — Și vrem să știi… vrem să alegi de partea cui ești.

Am rămas fără aer. Cum să aleg? Cum să-mi trădez fie propriul copil, fie femeia pe care am iubit-o ca pe o fiică? Mi-am amintit de ziua în care Vlad mi-a adus-o prima dată pe Irina acasă, timidă și zâmbitoare, cu un buchet de lalele galbene. Cum am învățat-o să facă cozonac, cum am râs împreună la mesele de Paște și Crăciun. Cum am plâns când au pierdut primul copil și cum am sperat împreună la o minune care nu a mai venit.

— Nu pot… nu pot să aleg! am izbucnit eu, vocea tremurându-mi ca o frunză în vânt.

Vlad s-a ridicat brusc de la masă. — Mereu ai fost de partea Irinei! Mereu ai pus-o pe ea înaintea mea!

Irina a început să plângă încet, ștergându-și ochii cu colțul șervețelului. — Nu e adevărat, Vlad. Mama ta doar a vrut să ne fie bine amândurora.

— Nu mai vreau să aud! a strigat Vlad și a ieșit trântind ușa de la balcon.

Am rămas singură cu Irina, care plângea în hohote. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe, simțind că mi se rupe sufletul. — Draga mea, nu e vina ta. Nici a mea. Poate nici măcar a lui Vlad. Uneori viața ne pune la încercare mai mult decât putem duce.

Irina s-a desprins ușor din îmbrățișare și m-a privit cu ochii roșii. — Știți ce e cel mai greu? Că nu mai am pe nimeni aici. Părinții mei sunt departe, iar Vlad… Vlad nu mă mai vrea.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum ajunseserăm aici? Unde greșisem ca mamă? Poate că i-am protejat prea mult, poate că nu i-am lăsat să-și rezolve singuri conflictele. Poate că am fost prea prezentă sau poate prea absentă.

Când Vlad s-a întors în cameră, atmosfera era irespirabilă. S-a așezat pe canapea și a început să-și frământe mâinile.

— Mamă, vreau să vii să stai cu mine după ce pleacă Irina din apartament.

Irina s-a uitat la mine speriată. — Dar… eu unde o să merg?

— Nu e problema mea! a răbufnit Vlad.

M-am ridicat brusc, simțind că nu mai pot suporta tensiunea. — Ajunge! Nu sunt o pradă pe care s-o împărțiți! Sunt mama ta, Vlad, dar sunt și omul care te-a învățat să fii bun și drept! Irina e parte din familia noastră, chiar dacă voi nu mai sunteți împreună!

Vlad s-a ridicat și el, furios. — Deci alegi să fii de partea ei!

— Nu aleg pe nimeni! am strigat eu printre lacrimi. Vreau doar să nu vă urâți! Vreau să vă am pe amândoi aproape!

A urmat o tăcere grea, spartă doar de sunetul ceasului din hol. Am simțit cum fiecare secundă apasă pe umerii mei ca o povară imposibil de dus.

După câteva minute, Irina s-a ridicat încet și s-a îndreptat spre ușă. — Mulțumesc pentru tot, doamnă Maria. Să aveți grijă de dumneavoastră.

Am alergat după ea pe hol și am strâns-o tare în brațe. — Să nu uiți niciodată că ai fost ca o fiică pentru mine.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas sprijinită de perete, cu lacrimile șiroind pe față. Vlad a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mamă… îmi pare rău că te-am pus în situația asta.

L-am privit lung și am simțit că nu mai am putere să spun nimic. În acea zi, familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna.

Acum stau singură la masa rămasă neatinsă și mă întreb: Poate o mamă să fie vreodată cu adevărat dreaptă când inima ei e ruptă în două? Ce aș fi putut face altfel ca să nu ajungem aici?