Între iubire și dezrădăcinare: Povestea mea cu soacra

— Nu știu ce-ai făcut cu ciorba asta, dar la noi în casă nu se gătește așa! Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Lidia, a spart liniștea mesei de duminică, iar lingura mi-a tremurat în mână. Toți ochii s-au întors spre mine, iar Vlad, soțul meu, a evitat privirea mea, prefăcându-se preocupat de telefon.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar am încercat să zâmbesc. — Poate data viitoare o să iasă mai bine, am spus încet, deși în sufletul meu clocotea o revoltă pe care nu aveam voie să o arăt. În familia lor, femeile nu ridicau vocea, nu contraziceau și, mai ales, nu greșeau la bucătărie. Eu, Ana, crescută la țară, într-o casă unde mama mă învățase să fiu mândră de cine sunt, mă simțeam acum ca o musafiră nedorită în propria viață.

Totul a început când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, la Cluj. El, băiat de oraș, mereu elegant, cu glume fine și ochi calzi. Eu, venită cu trenul dintr-un sat din Maramureș, cu accentul meu pe care încercam să-l ascund. Ne-am îndrăgostit repede, iar după doi ani, Vlad m-a cerut de soție. Mama lui, Lidia, nu a venit la logodnă, invocând o răceală. Atunci am crezut că e doar o întâmplare.

Când m-am mutat la ei, într-un apartament mic din Mănăștur, am simțit de la început privirea rece a Lidiei. — La noi nu se lasă vasele nespălate, mi-a spus din prima zi. — Și nu se stă cu picioarele pe canapea. Am încercat să mă adaptez, să nu deranjez, să fiu „fata bună” pe care și-o dorea pentru fiul ei. Dar orice aș fi făcut, nu era niciodată destul.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu, am încercat să-i spun cât de greu îmi este. — Vlad, nu mă simt bine aici. Mama ta mă critică mereu, nu mă simt acceptată. El a oftat, fără să mă privească. — Ana, știi cum e mama. Nu o lua personal. O să se obișnuiască.

Dar nu s-a obișnuit. Dimpotrivă, fiecare zi era o nouă probă. Odată, am găsit hainele mele scoase din dulap și puse într-o pungă pe hol. — Am făcut curat, mi-a spus Lidia sec. — Poate vrei să le duci la tine acasă, dacă nu-ți mai trebuie. Am simțit că mă sufoc. Acasă? Unde era acasă pentru mine acum?

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Poate un nepot o va face să mă vadă altfel. Dar la prima ecografie, Lidia a venit cu Vlad, iar eu am rămas pe hol, pentru că „nu era loc pentru toată lumea”. Am plâns în baie, încercând să nu fac zgomot. Vlad a venit târziu acasă și mi-a spus că mama lui e doar „prea implicată”.

După naștere, Lidia a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În realitate, îmi lua copilul din brațe, îmi spunea că nu știu să-l țin, că laptele meu „sigur nu e bun” și că ar trebui să-l hrănesc cu ceai, „cum se făcea pe vremuri”. Într-o zi, când am încercat să-i spun să nu mai bage lingurița cu ceai în gura fetiței mele, m-a privit cu dispreț: — Tu ce știi? Eu am crescut doi copii! Tu abia ai venit de la țară și crezi că le știi pe toate?

Am început să mă închid în mine. Prietenele mele de la facultate s-au îndepărtat, ocupate cu joburile lor. Mama mă suna zilnic, dar nu-i spuneam nimic. Nu voiam să o îngrijorez. Într-o zi, când fetița mea, Mara, avea febră mare, Lidia a refuzat să cheme doctorul. — Nu-i nimic grav, așa fac toți copiii. Am sunat eu la ambulanță, iar când medicul a venit și a spus că era nevoie urgent de tratament, Lidia a ieșit din cameră trântind ușa.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă și am încercat să-i spun cât de rău mă simt, el a ridicat din umeri: — Ana, nu pot să aleg între tine și mama. Suntem o familie. Dacă nu-ți convine, poate ar trebui să mergi la ai tăi o vreme. Am simțit că mi se rupe inima. Eu nu voiam să plec. Voiam doar să fiu văzută, auzită, acceptată.

În ziua aceea, am făcut bagajele și am plecat la mama, cu Mara în brațe. Mama m-a primit cu lacrimi în ochi și m-a strâns la piept. — Ana, tu meriți să fii fericită. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești.

Au trecut luni până când Vlad a venit să ne vadă. S-a uitat la Mara, apoi la mine. — Ana, hai acasă. Mama promite că se va schimba. Am vrut să-l cred, dar nu mai puteam. — Vlad, acasă pentru mine e acolo unde sunt respectată. Nu pot să mă întorc într-un loc unde nu exist.

Acum, după doi ani, încă mă întreb dacă am făcut bine. Vlad vine rar să o vadă pe Mara. Lidia nu a mai sunat niciodată. Dar aici, la țară, printre oamenii mei, am regăsit liniștea. Am început să predau la școala din sat și să scriu povești pentru copii. Mara râde mult și crește frumos.

Uneori, noaptea, mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a fi acceptați? Merită să ne pierdem pe noi înșine doar ca să fim pe placul altora? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare, dar eu știu acum: nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cine sunt.