Între iubire și suspiciune: Povestea Magdei și a soacrei sale

— Magda, unde te duci iarăși? vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, a răsunat din bucătărie, de parcă ar fi vrut să mă prindă cu mâța-n sac. Era ora șapte dimineața, iar eu mă grăbeam să-mi pun paltonul, cu ochii în lacrimi și mâinile tremurând. Mama era la spital, internată de urgență cu o pneumonie severă, iar eu nu mai dormisem de două nopți, frământată de griji și devinovăție.

— Mă duc la mama, Viorica, ți-am spus și aseară. E foarte rău, trebuie să ajung la ea, am răspuns, încercând să-mi stăpânesc vocea care se frângea la fiecare cuvânt.

— Și cine are grijă de casă? De Mihai? De copii? Crezi că poți să-ți lași familia baltă de fiecare dată când ai chef? a continuat ea, cu privirea tăioasă, de parcă aștepta să mă vadă cedând.

Mihai, soțul meu, stătea la masă, cu privirea în ceașca de cafea, evitând să se uite la mine. Îl simțeam prins între două lumi: cea a mamei lui, care nu mă acceptase niciodată cu adevărat, și cea a mea, în care încercam să-mi păstrez demnitatea și să-mi ajut mama bolnavă.

— Magda, poate că ar trebui să mai stai și tu pe acasă, a murmurat el, fără să ridice ochii. Copiii au nevoie de tine, și eu la fel.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Mă uitam la Mihai, la Viorica, la copiii mei care încă dormeau în camera lor mică, și simțeam că mă sufoc. Cum să aleg între mama care m-a crescut și familia pe care am construit-o aici, în casa asta care nu a fost niciodată cu adevărat a mea?

Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic, cu lacrimile șiroind pe obraji. Drumul până la spital mi s-a părut nesfârșit. În autobuz, oamenii mă priveau ciudat, probabil din cauza ochilor umflați și a paltonului pus pe dos. Îmi repetam în gând: „Trebuie să fiu tare. Pentru mama. Pentru mine.”

La spital, mama era palidă, abia mai respira. M-a strâns de mână și mi-a șoptit:

— Nu te lăsa, fata mea. Știu că nu-ți e ușor acolo, dar tu ești puternică.

Am plâns în tăcere, încercând să nu-i arăt cât de mult mă doare totul. În acele momente, mi-am dat seama cât de singură mă simțeam. Prietenele mele erau departe, fiecare cu problemele ei. Tata murise de ani buni, iar fratele meu era plecat în Italia, muncind pe șantier. Eu rămăsesem aici, prinsă între două lumi care nu se întâlneau niciodată.

După vizită, m-am întors acasă cu sufletul greu. În prag, Viorica mă aștepta cu brațele încrucișate.

— Ai stat destul la spital. Să nu crezi că poți să-ți faci de cap cât vrei tu. Aici ai responsabilități, nu ești singură pe lume!

— Știu, Viorica, dar mama e foarte bolnavă. Nu pot să o las singură, am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.

— Și eu am fost bolnavă, dar nu m-a vizitat nimeni! a izbucnit ea, cu ochii plini de reproș.

— Nu e același lucru, am murmurat, dar ea deja plecase, trântind ușa după ea.

Seara, Mihai a venit la mine în dormitor, unde stăteam cu ochii în tavan, încercând să-mi adun gândurile.

— Magda, nu vreau să ne certăm. Dar mama are dreptate, nu poți să lipsești mereu. Copiii întreabă de tine, casa e vraiște. Poate ar trebui să chemăm pe cineva să aibă grijă de mama ta, să nu mai alergi tu mereu.

— Mihai, nu înțelegi! E mama mea! Dacă nu eu, atunci cine? Tu ai fi putut să stai liniștit dacă era mama ta în spital? am izbucnit, simțind cum mi se rupe inima.

— Nu e la fel, Magda. Mama mea nu a cerut niciodată nimic. Tu mereu ai ceva de făcut pentru ai tăi.

Am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon, cu palmele strânse pe balustradă, privind luminile orașului. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem undeva, dacă nu cumva eram prea slabă sau prea egoistă. Dar cum să nu-ți ajuți mama, când știi că poate fi ultima dată când o vezi?

Zilele au trecut greu. Mama s-a făcut mai bine, dar relația cu Viorica s-a răcit și mai tare. Orice făceam era greșit. Dacă găteam, nu era bine. Dacă nu găteam, eram leneșă. Dacă stăteam cu copiii, nu mă ocupam de casă. Dacă făceam curat, nu era destul de bine. Mă simțeam ca o străină în propria viață.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce să mă mai fac cu Magda asta. Parcă nu-i pasă de nimic. Numai de ai ei știe. Mihai e tot mai trist, copiii nu mai râd ca înainte. Parcă ne-a blestemat cineva.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu povara nimănui, dar nici nu puteam să renunț la mama. Într-o noapte, am visat că eram la o răscruce, iar în fața mea erau două drumuri: unul ducea spre casa mamei, celălalt spre casa în care locuiam cu Mihai și copiii. Nu puteam să aleg, am rămas pe loc, plângând.

Într-o dimineață, Mihai m-a luat de mână și mi-a spus:

— Magda, trebuie să găsim o cale. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot să te văd așa. Hai să vorbim cu mama, să încercăm să ne înțelegem.

Am acceptat, deși nu aveam mari speranțe. Ne-am așezat toți trei la masă. Viorica a început să plângă, spunând că se simte dată la o parte, că îi e teamă să nu-și piardă fiul și nepoții. Eu am plâns și eu, spunând că nu pot să-mi abandonez mama. Mihai ne-a ținut de mână pe amândouă, încercând să ne împace.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte, dar am început să vorbim mai deschis. Am stabilit să mă duc la mama doar când era absolut necesar, iar Mihai să mă ajute mai mult cu copiii. Viorica a încercat să fie mai înțelegătoare, deși uneori tot mai scapă câte o vorbă grea.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câte femei nu trăiesc același conflict? Oare cât de greu e să fii prinsă între două lumi, fără să știi dacă faci bine sau rău? Voi ce ați fi făcut în locul meu?