Între mama mea, soacră și soț: A treia sarcină care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud încă o dată că nu sunt destul de bună! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce stăteam pe patul de spital, cu perfuzia înfiptă în braț. Era a treia mea sarcină, iar durerile mă sfâșiau, dar nu asta mă durea cel mai tare. În salonul alb, cu miros de dezinfectant, mama și soacra mea stăteau una lângă alta, ca două tabere gata de război, iar soțul meu, Radu, încerca să le împace, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt și mai singură.

— Elena, nu te mai agita, gândește-te la copil! a spus mama, încercând să-mi ia mâna. Dar mâna ei era rece, plină de reproșuri nespuse. — Dacă ai fi ascultat de mine, nu ajungeai aici!

Soacra, doamna Mariana, a oftat teatral, ridicând ochii spre tavan. — Nu-i vina Elenei, e vina sistemului, a doctorilor, a tuturor! Dar, sincer, dacă nu era atât de încăpățânată, poate nu se complica nimic. Eu am crescut trei copii fără atâtea drame!

Radu s-a apropiat de mine, încercând să mă liniștească. — Hai, iubito, nu te mai consuma, totul va fi bine. Mâine vine doctorul și vedem ce zice. Dar vocea lui era stinsă, ca și cum nu mai avea putere să lupte nici el.

Am închis ochii, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam prinsă într-o capcană. Nu era doar durerea fizică, ci și povara așteptărilor. Mama voia să fiu femeia perfectă, soacra voia să fiu nora ideală, iar Radu… Radu voia liniște. Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

În noaptea aceea, am stat trează, ascultând bătăile inimii mele și ale copilului din burtă. Mă gândeam la celelalte două sarcini. Prima, cu Maria, a fost o bucurie, toată lumea era fericită. A doua, cu Vlad, a venit cu probleme, dar am trecut peste ele împreună. Acum, la a treia, totul părea să se destrame. Mama mă certa că nu am grijă de mine, soacra mă acuza că nu mă gândesc la familie, iar Radu… Radu era tot mai absent, prins între două femei care nu se suportau și o soție care nu mai știa cine e.

A doua zi, când m-am trezit, mama era deja acolo, cu cafeaua la termos și privirea critică. — Elena, trebuie să fii tare. Nu te mai plânge atâta, că nu ajută la nimic. Eu, când eram însărcinată cu tine, mergeam la câmp, nu stăteam în pat!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Mamă, nu suntem la fel. Eu nu mai pot. Nu vreau să fiu ca tine, vreau să fiu eu!

Soacra a intrat pe ușă, cu o pungă de portocale și o privire de martir. — Să nu uiți să mănânci, Elena, că altfel copilul o să fie slab. Și să nu te mai cerți cu mama ta, că nu face bine la nimeni.

Radu a venit mai târziu, cu ochii roșii de oboseală. — Elena, trebuie să ne hotărâm ce facem. Doctorul zice că e risc, dar și că putem încerca să ducem sarcina până la capăt. Dar trebuie să fii liniștită, să nu te mai lași afectată de discuțiile astea.

— Cum să fiu liniștită, Radu? Cum? Când toată lumea trage de mine în altă direcție? Tu ce vrei, de fapt?

A tăcut. S-a uitat la mine, apoi la mama, apoi la soacră. — Eu vreau să fim bine. Să nu mai fie scandal. Să fii tu sănătoasă, să fie copilul sănătos. Dar nu pot să le opresc pe ele. Nu pot să te opresc nici pe tine să te consumi.

Am simțit cum mă sufoc. Am început să plâng, fără să mă mai pot opri. Mama a venit lângă mine, încercând să mă îmbrățișeze, dar m-am tras înapoi. — Nu mai vreau! Nu mai vreau să fiu păpușa nimănui!

În zilele care au urmat, tensiunea a crescut. Mama și soacra se certau pe hol, fiecare încercând să-și impună punctul de vedere. — Dacă era după mine, Elena n-ar fi ajuns aici! — Dacă era după tine, ar fi fost și mai rău! — Nu știi tu ce înseamnă să fii mamă! — Nici tu nu știi ce înseamnă să fii nora!

Eu stăteam în pat, ascultându-le, simțindu-mă tot mai mică, tot mai lipsită de putere. Asistentele mă priveau cu milă, iar doctorul încerca să mă încurajeze. — Elena, trebuie să te gândești la tine. La copil. Restul nu contează acum.

Dar cum să nu conteze? Cum să nu mă doară fiecare cuvânt, fiecare reproș, fiecare privire plină de așteptări?

Într-o noapte, am avut o criză. Durerile au devenit insuportabile, iar asistenta a chemat doctorul de urgență. Mama a început să plângă, soacra s-a rugat în șoaptă, iar Radu a stat lângă mine, ținându-mă de mână. — Elena, te rog, rezistă! Pentru noi, pentru copii!

În acel moment, am simțit că nu mai pot. Că trebuie să aleg. Să aleg pentru mine, nu pentru ei. — Radu, vreau să opresc totul. Vreau să mă liniștesc. Vreau să nu mai fie nimeni aici, doar eu și copilul. Vreau să fiu eu, nu ce vor ei să fiu!

A fost prima dată când am spus cu voce tare ce simțeam. Și, pentru prima dată, Radu m-a privit altfel. — Bine, Elena. O să vorbesc cu ele. O să le spun să plece. Ai nevoie de liniște, nu de război.

Mama a protestat, soacra a făcut o criză de nervi, dar Radu a fost ferm. — Elena are nevoie de pace. Dacă o iubiți, lăsați-o să respire!

Au plecat, bombănind, dar au plecat. În salon a rămas liniște. Am plâns, dar de data asta nu de durere, ci de ușurare. Pentru prima dată, am simțit că am ales pentru mine.

Sarcina a mers mai departe, cu riscuri, cu teamă, dar și cu speranță. Am născut o fetiță sănătoasă, Ana. Când am ținut-o în brațe, am știut că am făcut ceea ce trebuia. Că, uneori, trebuie să-ți aperi limitele, chiar și în fața celor pe care îi iubești cel mai mult.

Acum, când mă uit la Ana, la Maria și la Vlad, mă întreb: câte dintre noi, femeile, avem curajul să spunem „ajunge”? Câte dintre noi ne găsim vocea, chiar și atunci când toți trag de noi în altă direcție? Poate că povestea mea îi va ajuta și pe alții să-și găsească puterea să aleagă pentru ei. Voi ce ați fi făcut în locul meu?