Între Patru Pereți: Dragoste, Pierdere și Învățarea de a Lăsa Să Plece

— Mamă, nu mai găsesc nimic în casa asta! De ce ai mutat iar cănile?

Vocea lui Radu răsună din bucătărie, răgușită de oboseală și frustrare. Mă opresc din așezat rufele pe calorifer și trag aer adânc în piept. De două săptămâni, de când s-a întors acasă după divorț, apartamentul nostru cu două camere pare mai mic ca niciodată. Fiecare colț e încărcat de amintiri și tensiuni nespuse.

— Le-am pus pe raftul de sus, să nu le ia Mara din greșeală, îi răspund încet, încercând să-mi ascund iritarea. Mara e nepoata mea, fata surorii mele, care vine des la noi. Radu oftează și trântește ușa dulapului. Mă doare să-l văd așa, dar nu știu cum să-l ajut.

În fiecare seară, când se întoarce de la muncă, îl găsesc pe canapea, cu ochii pierduți în televizor sau cu telefonul în mână, scrollând fără țintă. Nu vorbește despre Irina, fosta lui soție, nici despre băiețelul lor, Vlad, pe care îl vede doar la sfârșit de săptămână. Eu nu întreb. Mi-e teamă că orice întrebare ar deschide o rană prea adâncă.

Într-o seară, după ce Mara pleacă și liniștea se așterne peste blocul nostru vechi din cartierul Titan, Radu mă întreabă brusc:

— Tu ai fost vreodată atât de singură încât să nu mai vrei să te ridici din pat?

Îmi simt inima strânsă. Îmi amintesc de anii când tatăl lui ne-a părăsit pentru altă femeie și am rămas doar noi doi. Atunci am învățat să fiu tare pentru el, să nu arăt niciodată cât mă doare. Dar acum el e cel care suferă și eu nu mai știu cum să fiu sprijin.

— Da, Radu. Dar am mers mai departe pentru tine. Și tu poți merge mai departe pentru Vlad.

Îl văd cum își mușcă buza și dă din cap, dar știu că nu mă crede. Poate nici eu nu m-aș fi crezut dacă mi-ar fi spus cineva asta la 35 de ani, cu un copil mic și un viitor incert.

Zilele trec greu. Radu începe să se enerveze din orice: dacă nu găsește mâncarea preferată în frigider, dacă Mara lasă jucării pe jos, dacă vecina de la trei bate prea tare covorul. Într-o duminică dimineață, când îi spun că ar trebui să iasă la plimbare cu Vlad, explodează:

— Nu-mi spune tu ce să fac! Nu vezi că totul s-a dus dracului? Irina nu mă lasă să-l văd decât când are ea chef! Toți mă judecă! Și tu… tu vrei doar liniște!

Rămân împietrită. Da, vreau liniște. Vreau ca apartamentul meu mic să fie iar al meu. Vreau să nu mai calc pe vârfuri prin propria casă. Dar vreau și ca el să fie bine. Sufăr pentru el și mă simt vinovată pentru gândurile mele egoiste.

Seara aceea aduce o tăcere grea între noi. Îl aud plângând în baie. Mă gândesc la toate mamele care își văd copiii suferind și nu pot face nimic. La toate femeile care au crescut singure copii și acum trebuie să-i primească înapoi, adulți frânți de viață.

A doua zi primesc un telefon de la Irina:

— Doamnă Maria, puteți vorbi cu Radu? Vlad vrea să-l vadă mai des, dar el nu răspunde la mesaje.

Îmi vine să plâng. Îi promit că încerc. Când îi spun lui Radu, mă privește cu ură:

— Nu te băga! Nu e treaba ta!

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Vlad, la ochii lui mari și triști când vine la noi în vizită. La Irina, care încearcă să țină totul sub control. La mine, prinsă între dorința de a-mi proteja fiul și nevoia de a-l lăsa să-și trăiască viața — oricât de grea ar fi ea.

Într-o zi, după ce Radu pleacă la muncă, găsesc pe masa din bucătărie o scrisoare scurtă:

„Mamă,

Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Nu știu dacă pot fi tată bun sau fiu bun acum. Dar încerc. Mulțumesc că mă suporți.

Radu”

Plâng în hohote, cu scrisoarea strânsă la piept. Îmi dau seama că trebuie să-l las să cadă ca să poată învăța să se ridice singur. Dar cum faci asta când e copilul tău?

Seara îl aștept cu ciorbă caldă și prăjitura lui preferată. Nu vorbim mult. Dar când îmi spune „Noapte bună, mamă”, vocea lui e mai blândă ca oricând.

Mă întreb: oare dragostea de mamă știe vreodată să lase cu adevărat să plece? Sau rămânem mereu prizonieri între dorința de a-i proteja și nevoia lor de libertate? Voi ce ați face în locul meu?