Între pivniță și azil: povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai putem așa, Grigore! Ori accepți să stai în pivniță, ori mergem să vedem azilul din cartierul Militari. Mirela își încrucișase brațele la piept, privindu-mă cu răceală. Bogdan stătea lângă ea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Mă simțeam ca un copil certat pe nedrept, deși eram tatăl lui.

Nu trecuseră decât două luni de când Victoria plecase. Încă îi simțeam parfumul în hainele mele, încă îi auzeam vocea când adormeam. Casa noastră din Ploiești devenise prea mare și prea goală. Bogdan mă rugase să vin la ei în București, „să nu mai fiu singur”. Am acceptat cu inima strânsă, sperând că familia va fi alinarea de care aveam nevoie.

Primele zile au fost liniștite. Ne uitam la televizor împreună, povesteam despre copilăria lui Bogdan, iar Mirela părea chiar amabilă. Dar curând am început să simt că deranjez. Mirela bombănea când uitam să sting lumina la baie sau când lăsam cana de ceai pe masă. Într-o seară, am auzit-o spunându-i lui Bogdan:

— Nu mai pot cu taică-tău! Parcă-i un copil mare. Și nici nu ne putem mișca în voie prin casă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu o povară. A doua zi, Mirela a venit cu propunerea: pivnița lor — rece, întunecoasă, cu miros de mucegai — sau azilul.

— Tata, poate e mai bine la azil… Acolo ai oameni de vârsta ta, activități… încerca Bogdan să mă convingă.

— Și voi? Voi unde sunteți? am întrebat eu cu voce tremurată.

— Tata… și-a dat ochii peste cap Mirela. Avem și noi viața noastră!

Am coborât în pivniță să văd cum e. Un bec chior atârna din tavan, iar pereții erau umezi. Un pat vechi și o masă șubredă erau tot mobilierul. Am stat pe marginea patului și am plâns pentru prima dată după moartea Victoriei. M-am simțit mic și neputincios.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: cum am muncit 40 de ani la CFR, cum am crescut un copil singur după ce Victoria s-a îmbolnăvit prima dată, cum am pus mereu familia pe primul loc. Și acum? Acum eram o povară.

A doua zi dimineață am ieșit la plimbare prin cartier. În fața blocului, pe o bancă, stătea tanti Lenuța, vecina de la trei. O știam din vedere.

— Ce faci, dom’ Grigore? Pari abătut.

I-am povestit totul. A oftat adânc și mi-a spus:

— Știi că la noi pe scară s-a eliberat o garsonieră? Proprietara e plecată în Italia și caută pe cineva serios să aibă grijă de ea. Poate te interesează…

O rază de speranță mi-a luminat sufletul. Am sunat-o pe doamna respectivă și am stabilit să ne întâlnim. Era o femeie blândă, trecută și ea prin multe greutăți.

— Nu vreau chirie mare, doar să știu că cineva are grijă de casă și nu rămâne pustie.

Am acceptat imediat. Cu puținii bani strânși din pensie puteam acoperi cheltuielile. M-am întors acasă și le-am spus lui Bogdan și Mirelei:

— Voi merge la garsonieră. Nu vreau să vă încurc.

Bogdan a încercat să mă oprească:

— Tata, nu e nevoie să pleci…

Dar Mirela a răsuflat ușurată:

— E mai bine așa pentru toată lumea.

În ziua mutării, Bogdan m-a ajutat cu bagajele. Pe drum nu a spus nimic. La ușă, m-a îmbrățișat strâns:

— Îmi pare rău că n-am știut să te apăr mai mult…

L-am bătut ușor pe spate:

— Ai grijă de tine și de familie.

Primele zile în garsonieră au fost grele. M-am simțit singur și abandonat. Dar tanti Lenuța venea zilnic cu o cafea sau o prăjiturică. Am început să ies mai des în parc, să vorbesc cu alți pensionari. Am descoperit că nu sunt singurul care trece prin astfel de umilințe.

Într-o seară, la televizor era o emisiune despre bătrânii abandonați de copii. Am simțit un nod în gât. De ce ajungem aici? De ce copiii uită cât am sacrificat pentru ei?

După câteva luni, Bogdan a venit într-o vizită neașteptată.

— Tata… Mirela a plecat cu copiii la mama ei pentru o vreme. Mi-e dor de tine. Pot să stau la tine câteva zile?

L-am primit cu brațele deschise. Am stat până târziu la povești despre Victoria, despre copilărie, despre greșelile noastre.

— Poate că n-am fost cel mai bun tată… i-am spus eu.

— Și eu am greșit mult față de tine… mi-a răspuns el cu ochii umezi.

Am înțeles atunci că uneori viața ne pune la încercare demnitatea și iubirea. Dar oricât de greu ar fi, trebuie să găsim curajul să alegem pentru noi înșine.

Mă uit acum pe fereastră la blocurile cenușii și mă întreb: oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când vom învăța să ne prețuim părinții până la capăt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?