Între pivniță și azil: Povestea unei alegeri imposibile

— Grigore, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa, spuse nora mea, Sorina, cu vocea tăioasă, în timp ce își strângea halatul pe lângă trup. Era seară, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața ei. Fiul meu, Bogdan, stătea la masă, cu ochii în farfurie, evitând privirea mea.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când murise Victoria, soția mea, nu mai găseam liniște nicăieri. Mă mutasem la ei pentru că nu suportam golul din apartamentul nostru. Dar aici, golul era altfel: era rece, tăios și plin de reproșuri nerostite.

— Nu putem să continuăm așa, tata. Sorina are dreptate… E greu pentru toți, încercă Bogdan să mă privească, dar ochii îi fugeau spre podea.

— Ce vrei să spui? am întrebat cu voce joasă.

Sorina oftă și se sprijini de chiuvetă:
— Ori te muți în pivniță — am amenajat acolo un pat și o masă — ori… trebuie să găsim un azil. Nu mai putem avea grijă de tine ca până acum.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Pivnița lor era rece, întunecoasă, plină de miros de mucegai și cutii vechi. Un azil? Să fiu aruncat printre străini?

— Dar… sunt tatăl tău! am izbucnit către Bogdan. Am muncit o viață întreagă pentru tine!

El a ridicat din umeri, neputincios:
— Știu, tata… Dar și noi avem viața noastră. Copiii sunt mici, Sorina lucrează mult… Nu mai facem față.

M-am ridicat încet de la masă. Mâinile îmi tremurau. Am ieșit pe balcon, unde aerul rece de aprilie mi-a tăiat obrajii. Am privit blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești și am simțit că nu mai aparțin nicăieri.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, gândindu-mă la Victoria. Ce-ar fi zis ea? Mereu îmi spunea: „Grigore, familia e tot ce avem.” Dar dacă familia nu te mai vrea?

A doua zi am coborât în pivniță să văd „camera” pregătită pentru mine. Era un colț improvizat între borcane cu murături și cutii cu haine vechi. Un bec chior atârna din tavan. Am simțit un nod în gât.

— E doar temporar, tata! a spus Bogdan încercând să zâmbească. Până găsim o soluție mai bună…

Dar știam că nu va fi temporar. Știam că aici urma să-mi petrec zilele, ca un obiect uitat printre lucruri inutile.

În zilele ce au urmat, am încercat să mă obișnuiesc cu noua mea „casă”. Sorina cobora rar cu o farfurie de mâncare și niciodată nu stătea să vorbească. Nepoții mei mă priveau ca pe un străin când mă întâlneau pe scări.

Într-o seară, când ploua torențial și apa se prelingea pe pereții pivniței, am auzit-o pe Sorina vorbind la telefon:
— Nu mai pot! E ca o povară… Parcă trăim cu un străin în casă!

M-am simțit mic și neînsemnat. Am plâns în tăcere, rușinat de lacrimile mele bătrânești.

A doua zi dimineață am luat o hotărâre. Am ieșit din pivniță cu o geantă mică și m-am dus la biserica din cartier. Preotul Paraschiv mă cunoștea de ani buni.

— Părinte, nu mai pot sta acolo… Nu vreau nici la azil. Ce să fac?

El m-a privit cu blândețe:
— Grigore, Dumnezeu nu te-a uitat. Avem aici la parohie o cameră mică pentru oameni în nevoie. Poți sta cât ai nevoie și ne poți ajuta la grădină sau la curățenie.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe suflet. Nu era casa mea, dar era un loc unde eram primit cu respect.

În zilele ce au urmat am început să ajut la biserică: tundeam iarba, spărgeam lemne, vorbeam cu alți bătrâni care veneau la slujbe. Încet-încet am simțit că viața mea are din nou sens.

Bogdan m-a sunat după câteva săptămâni:
— Tata… unde ești? Sorina e supărată că ai plecat fără să spui nimic.

— Sunt bine, Bogdan. Am găsit un loc unde sunt respectat și util. Poate într-o zi vei înțelege…

A tăcut mult timp la telefon.
— Îmi pare rău, tata… N-am știut cum să facem altfel.

— Poate că nici eu n-am știut să vă spun cât de mult mă doare…

Am închis telefonul cu inima grea, dar împăcat că nu am acceptat umilința.

Acum stau pe banca din curtea bisericii și privesc copacii înfloriți. Mă gândesc: oare câți bătrâni sunt forțați să aleagă între singurătate și umilință? Oare chiar atât de greu e să fim văzuți ca oameni până la capăt?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Unde începe și unde se termină datoria unei familii față de cei bătrâni?