Între rădăcini și viitor: Povestea mea din inima satului românesc

— Irina, nu te mai gândi la prostii! Pământul ăsta nu ne ține de foame, spuse tata, cu vocea ridicată, în timp ce mama plângea încet la marginea mesei. Era o seară de iarnă, iar soba trosnea în colțul bucătăriei. Afară ningea liniștit peste satul nostru uitat de lume, dar în casă era furtună.

Mă uitam la fratele meu, Mihai, care evita privirea tuturor. De când veniseră oamenii de la oraș cu oferta lor de milioane pentru cele câteva hectare de pământ moștenite de la bunicul, nu mai era liniște între noi. Mama ținea strâns în mână o batistă veche, iar tata bătea cu pumnul în masă, convins că banii sunt singura noastră salvare.

— Și ce facem, tată? Vindem tot ce au muncit ai noștri o viață? îl întrebai cu voce tremurată. Simțeam că mă sufoc. Mirosul de lemn ars și de supă fierbinte nu mai reușea să acopere gustul amar al trădării care plutea în aer.

— Nu mai avem ce face aici, Irina! Cine mai rămâne în sat? Toți pleacă la oraș sau în străinătate. Cu banii ăștia putem începe o viață nouă! răspunse Mihai, dar nici el nu părea convins.

Mama ridică privirea spre mine, ochii ei roșii de plâns mă implorau să nu cedez. — Bunicul tău a murit cu plugul în mână. A zis mereu că pământul e sufletul nostru…

Am ieșit afară, sub cerul plin de stele. Zăpada scârțâia sub pași. M-am așezat pe banca din fața casei și am privit spre câmpul alb, unde copilăriserăm toți patru: eu, Mihai, tata și mama. Acolo am învățat să iubesc pământul, să simt mirosul de iarbă proaspătă și să ascult poveștile bătrânilor despre război, foamete și speranță.

În zilele următoare, discuțiile s-au transformat în certuri. Tata făcea planuri: „O să ne luăm apartament la oraș! O să ai tot ce vrei!” Mihai visa la o mașină nouă și la libertate. Mama se stingea pe zi ce trece.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în șură. — Irina, dacă vindem pământul, ce mai rămâne din noi? Ce le spunem nepoților noștri? Că am dat totul pe bani?

Am strâns-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă devenise. În sat, oamenii vorbeau deja: „Popescu vând tot! Se duc la oraș!” Unii ne invidiau, alții ne compătimeau. Preotul m-a oprit într-o zi pe uliță: — Fata mea, nu uita că rădăcinile nu se vând niciodată…

Într-o dimineață geroasă, tata a semnat actele fără să ne spună. Mihai era încântat, mama a leșinat. Eu am simțit că mi se rupe sufletul. Casa noastră urma să fie demolată pentru un supermarket.

Au trecut luni. Ne-am mutat într-un apartament mic din oraș. Tata s-a îmbolnăvit curând — nu mai avea grija pământului care îl ținuse viu atâția ani. Mihai s-a îndepărtat de noi; banii s-au dus repede pe lucruri inutile. Mama nu mai vorbea decât cu icoanele din colț.

Într-o zi m-am întors singură în sat. Pe locul casei noastre era un șantier plin de noroi și zgomot. Am cules o bucată de pământ și am plâns ca un copil.

Acum stau la fereastra apartamentului și mă întreb: oare am ales bine? Ce preț are liniștea sufletului când tot ce ai iubit a dispărut? Poate că rădăcinile nu se văd, dar dorul lor doare cel mai tare…

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu? E vreodată prea târziu să ne întoarcem acasă?