Între Rugăciune și Răzbunare: Povestea Moștenirii Care Mi-a Despărțit Familia

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau aici și să văd cum te porți cu mama!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ceai de tei. Era trecut de miezul nopții, iar mama, întinsă pe canapea, respira greu. De câteva luni, boala îi măcina trupul și răbdarea noastră. Eu, Sorina, eram cea care rămăsese acasă, cea care îi schimba pansamentele și îi făcea supă, în timp ce Irina venea doar din când în când, cu reproșuri și pretenții.

— Dacă nu-ți convine, vino tu și stai cu ea zi și noapte! i-am răspuns printre dinți, simțind cum mi se strânge inima de furie și neputință.

Irina a trântit ușa și a plecat. Am rămas singură cu mama, cu respirația ei sacadată și privirea pierdută. Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat pe podea, lângă patul ei, și am început să plâng în hohote. M-am rugat atunci cum nu o mai făcusem de ani de zile:

— Doamne, dă-mi putere! Nu mă lăsa să mă pierd…

Totul a început cu vestea că mama nu mai are mult. Doctorii au spus-o pe ocolite, dar am înțeles. Irina a venit din București cu un aer de superioritate și a început să vorbească despre acte, testament și apartamentul din centru. Eu nu voiam decât să-i fie bine mamei până la capăt. Dar Irina voia să știe cine rămâne cu casa.

— Sorina, tu ai stat aici toată viața, dar nu înseamnă că ți se cuvine totul! spunea ea mereu.

— Nu vreau nimic! Vreau doar să nu moară singură!

Dar adevărul era că simțeam o nedreptate adâncă. Eu renunțasem la facultate ca să am grijă de mama după ce tata a murit. Irina plecase la oraș, avea serviciu bun și familie. Eu eram „fata care a rămas”.

Într-o seară, după ce mama adormise greu, Irina a venit cu un notar. Voiau să facă actele pe loc. M-am opus. S-au spus vorbe grele:

— Ești egoistă! Ți-ai făcut planuri pe spinarea mamei!

— Tu nici nu știi ce-i aici! Ai venit doar să iei!

Mama plângea încet între noi. Atunci am simțit că ne-am pierdut ca surori. Am ieșit afară, în curte, sub nucul bătrân. Am privit cerul și am început să mă rog din nou:

— Doamne, dacă Tu vrei să rămân singură pe lume, dă-mi măcar liniște în suflet…

Zilele au trecut greu. Mama s-a stins într-o dimineață liniștită, ținându-mă de mână. Irina nu era acolo. După înmormântare, a venit iar cu notarul. Am cedat totul: casa, terenul, banii din bancă. Am păstrat doar o fotografie veche cu noi trei la mare.

Prietenii îmi spuneau că sunt proastă, că trebuia să lupt pentru drepturile mele. Dar eu simțeam că dacă aș fi făcut-o, m-aș fi pierdut pe mine însămi. În fiecare seară aprindeam o lumânare pentru mama și mă rugam pentru Irina.

Au trecut luni până când Irina mi-a dat un mesaj:

„Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Poate cândva o să mă ierți.”

Am plâns din nou. Nu pentru casă sau bani, ci pentru copilăria noastră pierdută. Pentru surorile care nu mai știu să fie surori.

Într-o duminică am mers la biserică. Preotul a vorbit despre iertare ca despre o eliberare. Am simțit că vorbește pentru mine. Am ieșit din biserică mai ușoară.

Astăzi locuiesc într-o garsonieră mică la marginea orașului. Lucrez la un azil de bătrâni. Îngrijesc oameni care nu mai au pe nimeni sau care au copii ce nu-i mai vizitează niciodată. În fiecare zi văd cât de mult doare singurătatea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am renunțat la tot pentru liniștea mea sufletească. Dar apoi îmi amintesc privirea mamei din ultimele clipe: era împăcată.

Mă rog în fiecare seară pentru Irina și pentru toți cei care se luptă pentru moșteniri uitând că adevărata avere e pacea sufletului.

Oare câți dintre noi alegem liniștea în locul dreptății lumești? Și cât valorează iertarea atunci când tot ce ai pierdut pare de neînlocuit?