Între sânge și suflet: Povestea mea, Dragan, tată și bunic prins între două iubiri

— Dragan, tu chiar nu vezi că mă trădezi? Vocea fiului meu, Radu, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Îmi tremurau mâinile pe cana de porțelan, dar nu voiam să-i arăt cât mă doare. Milica, fosta lui soție, stătea în prag, cu ochii roșii de plâns, iar micul Andrei, nepotul meu, se juca tăcut cu o mașinuță pe covor.

Nu era prima oară când Radu ridica tonul la mine. De când s-au despărțit, casa noastră s-a împărțit în două tabere: el, cu noua lui iubită, și eu, cu Milica și Andrei, care veneau la mine ori de câte ori aveau nevoie de un refugiu. „Nu pot să-i întorc spatele copilului, Radu. E sânge din sângele meu, la fel ca tine. Și Milica… a fost parte din familia noastră atâția ani. Cum să o las pe drumuri?”

Radu a trântit ușa și a plecat, lăsând în urmă un gol care nu se mai umple niciodată. M-am aplecat spre Andrei, i-am mângâiat părul și i-am șoptit: „Totul va fi bine, puiule. Bunicul e aici.” Dar în sufletul meu, nu eram sigur de nimic.

Milica a rămas pe scaun, cu mâinile strânse în poală. „Îmi pare rău, tata Dragan. Nu vreau să vă stric relația. Poate ar fi mai bine să nu mai vin…” Am simțit un nod în gât. „Nu, Milica. Tu și Andrei aveți mereu loc aici. Nu e vina ta că Radu nu știe să ierte.”

În fiecare zi, mă luptam cu mine însumi. Îmi aminteam de copilăria lui Radu, de cum îl țineam de mână la grădiniță, de cum îi citeam povești seara. Îl iubesc, e fiul meu, dar nu pot să fiu orb la suferința celorlalți doar pentru că așa cere el. Milica nu a greșit cu nimic. Radu a fost cel care a plecat, orbit de o pasiune nouă, lăsând în urmă o familie sfâșiată.

Vecinii au început să vorbească. „Uite-l pe Dragan, ține cu fosta noră, nu cu fiul lui!” La piață, tanti Viorica mă privea cu milă, iar nea Gică îmi arunca priviri tăioase. Mă durea, dar nu cât mă durea privirea lui Radu când mă vedea cu Andrei de mână. „Tata, tu nu mai ești de partea mea. M-ai pierdut!” îmi spusese într-o seară, cu lacrimi în ochi. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi. „Nu înțelegi, tata! Eu sunt fiul tău, nu ea!”

Într-o duminică, Milica a venit cu Andrei la masă. Am gătit sarmale, ca pe vremuri, și am încercat să aduc puțină normalitate în haosul nostru. Andrei a râs, a povestit de la școală, iar Milica a zâmbit timid. Dar la final, când a trebuit să plece, am văzut în ochii ei o tristețe adâncă. „Nu vreau să vă pun la mijloc, tata Dragan. Dacă Radu nu vrea să mă vadă aici, poate ar trebui să mă retrag.” Am strâns-o de mână. „Nu, Milica. Eu am ales. Și aleg să fiu om, nu doar tată. Andrei are nevoie de stabilitate, iar tu ai nevoie de sprijin. Nu pot să vă las singuri.”

Seara, când am rămas singur, am privit poza de familie de pe raft. Radu, Milica, Andrei și eu, toți zâmbind, cu ani în urmă. Mă întrebam unde am greșit. Poate că am fost prea blând, poate că nu am știut să-l învăț pe Radu ce înseamnă responsabilitatea. Sau poate că viața e pur și simplu nedreaptă.

Într-o zi, Radu a venit pe neașteptate. Era abătut, cu ochii încercănați. „Tata, am nevoie să vorbim.” Am simțit cum mi se strânge inima. „Spune, fiule.” S-a așezat la masă, a oftat și a spus: „Nu pot să accept că tu o susții pe Milica. Mă simt trădat. Toată lumea râde de mine, zice că nici măcar tata nu e de partea mea.”

Am încercat să-i explic: „Radu, nu e vorba de tabere. E vorba de oameni. Milica e mama copilului tău. Andrei are nevoie de amândoi. Dacă tu nu poți să fii acolo, măcar să fiu eu. Nu pot să-l pedepsesc pe el pentru greșelile noastre.”

A izbucnit: „Dar eu? Eu nu contez?”

M-am ridicat, am mers la el și i-am pus mâna pe umăr. „Ba da, contezi. Dar contează și Andrei. Și Milica. Familia nu înseamnă doar sânge, Radu. Înseamnă să fii acolo când cineva are nevoie de tine.”

A plecat fără să spună nimic. De atunci, nu mi-a mai vorbit. Au trecut luni. La sărbători, am stat cu Milica și Andrei, am împodobit bradul, am cântat colinde. Dar inima mea era grea. Mi-era dor de Radu, de râsul lui, de vremurile când eram toți împreună.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am ales bine. Dacă nu cumva am pierdut un fiu pentru a salva un nepot. Dar când îl văd pe Andrei cum mă îmbrățișează, cum îmi spune „te iubesc, bunicule”, simt că am făcut ce trebuia. Poate că nu toți vor înțelege. Poate că Radu nu mă va ierta niciodată. Dar eu nu pot să fiu altfel.

Mă uit la poza de familie și mă întreb: oare sângele e mai important decât sufletul? Oare am greșit alegând să fiu om, nu doar tată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?