Între tăcere și adevăr: Povara unei mame

— Mama, dacă ar afla, m-ar părăsi. Știi bine cum e Vlad, nu iartă nimic!
Vocea Irinei tremura, iar ochii ei roșii de plâns mă priveau cu disperare. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre din Ploiești era spartă doar de suspinele ei. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai rece, incapabilă să găsesc un răspuns care să nu-i frângă inima.

Nu era prima dată când Irina se întorcea acasă cu sufletul zdrobit. De când s-a măritat cu Vlad, viața ei părea un șir nesfârșit de compromisuri și tăceri apăsătoare. Îmi amintesc cum, în ziua nunții, i-am șoptit la ureche: „Ai grijă de tine, fata mea. Să nu uiți cine ești.” Dar oare nu uitase deja?

— Irina, nu poți ascunde asta la nesfârșit. O să se afle oricum…

— Nu înțelegi! Dacă îi spun, o să creadă că am făcut-o intenționat. Că vreau să-l leg de mine. Și… dacă nu e copilul lui?

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu știam nimic despre o altă relație. Am privit-o lung, încercând să-mi dau seama dacă vrea să mă rănească sau chiar spune adevărul.

— Irina… ce vrei să spui?

A izbucnit în plâns, ascunzându-și fața în palme. M-am ridicat și am tras-o lângă mine, strângând-o în brațe ca atunci când era mică și venea acasă cu genunchii juliți. Dar rana asta era mult mai adâncă.

— A fost doar o dată… Eram certată cu Vlad, m-am dus la Roxana la București și… Nu știu ce-a fost cu mine. Nu-l iubesc pe celălalt, nici nu mai vorbim. Dar acum… dacă Vlad află, mă omoară!

Am simțit cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei. Mi-am amintit de tata, cum ridica vocea la mama pentru orice fleac. Cum mama tăcea și înghițea lacrimile, doar ca să nu ne destrame familia. Oare așa ajunsesem și eu? Să-mi învăț fiica să tacă și să sufere?

— Irina, ascultă-mă bine. Oricât de greu ar fi, adevărul trebuie spus. Nu poți trăi toată viața cu frica asta.

— Și dacă mă dă afară? Unde mă duc cu un copil? Tu abia te descurci cu pensia…

M-a durut adevărul din vorbele ei. De când a murit soțul meu, am rămas singure și ne-am descurcat cum am putut. Pensia mea abia ajunge pentru facturi și mâncare. Dar nu despre bani era vorba acum.

— O să ne descurcăm noi cumva. Important e să fii împăcată cu tine însăți.

Irina s-a ridicat brusc.

— Tu nu înțelegi! Tu ai stat toată viața cu tata, deși te făcea să suferi! Eu nu vreau să fiu ca tine!

M-am simțit lovită. Poate avea dreptate. Poate că tăcerea mea a fost o formă de lașitate, nu de sacrificiu.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina în bucătărie, privind absent pe geam.

— M-am gândit toată noaptea… Nu pot să-i spun lui Vlad. Nu încă. Poate… poate nici nu păstrez copilul.

Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Irina, nu lua decizii la nervi. Hai să mergem la doctor, să vedem exact despre ce e vorba.

A acceptat fără tragere de inimă. La cabinetul doctoriței Popescu, Irina a stat cu ochii în pământ tot timpul. După consultație, doctorița ne-a chemat pe amândouă în birou.

— Sunteți însărcinată în șapte săptămâni. Aveți timp să vă gândiți ce vreți să faceți. Dar orice decizie luați, să fie a dumneavoastră, nu a altcuiva.

Pe drum spre casă, Irina a tăcut. Seara târziu a venit la mine în cameră.

— Mama… dacă aș fi avut curajul tău…

Am zâmbit trist.

— Curajul meu? Eu n-am avut curaj, Irina. Am avut doar frică să rămân singură.

A doua zi Vlad a sunat-o insistent. Vocea lui răsunând din telefon era rece:

— Ce tot faci la mama ta? Când te întorci acasă?

Irina a mințit din nou:

— Mai stau câteva zile… Nu mă simt bine.

După ce a închis, s-a prăbușit pe pat.

— Nu pot să mă întorc la el… Nu acum.

În zilele care au urmat am încercat să-i fiu alături fără să o presez. Am discutat cu preoteasa din cartier, cu vecina de la doi care crescuse singură doi copii după ce soțul o părăsise. Toate mi-au spus același lucru: „Să-și urmeze inima.” Dar ce înseamnă asta când inima e sfâșiată între vinovăție și frică?

Într-o seară, Irina a venit la mine cu ochii limpezi pentru prima dată după mult timp.

— M-am hotărât. O să-i spun lui Vlad adevărul. Orice ar fi… nu mai pot trăi cu minciuna asta.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe suflet și totodată o teamă uriașă pentru ce va urma.

A doua zi dimineață a plecat spre București. Am rămas singură în bucătărie, privind cana ei goală de ceai și întrebându-mă: oare am făcut bine? Oare adevărul chiar eliberează sau doar aduce alte suferințe?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru astfel de dileme. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi sfătuit-o să spună adevărul sau ați fi protejat-o prin tăcere?