Între tăcere și adevăr: Povestea mea de a crește fără tată în România

— De ce nu vine niciodată tata la serbare? am întrebat într-o zi, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam rochița nouă în pumni. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, iar bunica a oftat adânc, fără să ridice privirea din ziarul vechi pe care îl răsfoia mereu, ca să nu vadă lacrimile mele.

— Tatăl tău… are alte treburi, Ilinca, a spus mama, încercând să-și ascundă vocea spartă. Dar eu știam că nu era adevărul. Știam că undeva, într-un alt cartier, tata avea o altă familie, alți copii care probabil primeau îmbrățișările și poveștile de seară pe care eu nu le-am avut niciodată.

Am crescut într-un apartament cu două camere, la etajul patru al unui bloc gri din Drumul Taberei. Mama lucra la o croitorie, iar bunica avea grijă de mine cât era ziua de lungă. Seara, când se întorcea mama acasă, îi vedeam oboseala în ochi și mâinile crăpate de la atâta muncă. Încercam să nu-i pun prea multe întrebări, dar dorința de a ști cine sunt și de ce nu meritam dragostea tatălui meu mă măcina în fiecare zi.

La școală, copiii râdeau uneori de mine. „Fata fără tată”, șușoteau pe la colțuri. Îmi amintesc cum într-o zi, la ora de desen, profesoara ne-a cerut să desenăm familia. Am ezitat mult înainte să pun creionul pe hârtie. Am desenat doar două siluete: mama și bunica. Când profesoara m-a întrebat unde e tata, am simțit cum mi se strânge stomacul. „E plecat la muncă în străinătate”, am mințit. Era mai ușor decât să spun adevărul.

Seara, când mă întorceam acasă, bunica mă aștepta cu o farfurie de supă caldă și cu povești despre copilăria ei la țară. Îmi povestea despre cum a crescut fără părinți, despre război și foamete. „Viața nu e dreaptă, Ilinca”, îmi spunea ea. „Dar trebuie să mergi mai departe.”

Într-o zi, când aveam doisprezece ani, am găsit o scrisoare veche ascunsă într-un sertar din dulapul mamei. Era de la tata. Scrisul era grăbit și rece: „Nu pot să vin. Am alte responsabilități.” Atât. Nicio explicație, nicio urmă de regret. Am simțit cum furia îmi urcă în piept și am început să plâng în hohote. Mama m-a găsit așa și m-a strâns în brațe fără să spună nimic.

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? am izbucnit printre lacrimi.

— Pentru că am vrut să te protejez, Ilinca. Pentru că nu voiam să crezi că nu meriți să fii iubită.

Dar tocmai tăcerea asta mă făcuse să cred că e ceva greșit cu mine. Că dacă tata nu mă vrea, nici ceilalți nu mă vor vrea vreodată.

Anii au trecut greu. Mama s-a îmbolnăvit când aveam șaisprezece ani. A trebuit să renunț la multe lucruri ca să o ajut: la ieșirile cu prietenii, la excursii, chiar și la visul meu de a merge la liceul de arte. Bunica era tot mai slabă și uitucă. Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, m-am uitat lung pe geam la luminile orașului și m-am întrebat dacă tata se gândește vreodată la mine.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, mama a primit un telefon. Era tata. Voia să ne vadă. Am simțit un amestec de furie și speranță care m-a făcut să tremur toată ziua. Când a venit, după atâția ani, l-am recunoscut imediat: avea ochii mei și același zâmbet timid pe care îl vedeam în oglindă dimineața.

— Ilinca… îmi pare rău că n-am fost aici pentru tine.

Nu am putut să-i răspund nimic. L-am privit lung și am simțit cum toată durerea anilor trecuți se adună într-un nod în gât.

— De ce ai ales pe altcineva? De ce nu ai vrut să faci parte din viața mea?

A oftat adânc și a privit în podea.

— Am fost laș. Mi-a fost frică de responsabilitate. Și… am greșit mult.

Mama l-a privit cu ochii plini de lacrimi, dar nu a spus nimic. Bunica s-a retras în dormitor, lăsându-ne singuri cu tăcerile noastre apăsătoare.

După acea întâlnire, tata a încercat să revină în viața mea. Mi-a adus o carte veche de poezii și mi-a scris câteva mesaje stângace pe telefon. Dar rana era prea adâncă pentru a se vindeca atât de ușor.

Am terminat liceul cu greu, muncind part-time ca să pot plăti meditațiile la română. Mama s-a stins într-o primăvară ploioasă, iar bunica i-a urmat curând după aceea. Am rămas singură într-un apartament gol, cu amintiri care mă apăsau ca niște pietre reci pe suflet.

Tata venea uneori să mă vadă. Încerca să repare ceva ce era deja prea târziu să fie reparat.

— Poate că nu merit iertarea ta, Ilinca… Dar vreau măcar să știi că te iubesc acum.

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că pot respira fără povara rușinii.

Acum sunt adult și încerc să-mi construiesc propria familie fără umbrele trecutului. Dar uneori mă întreb: cât din ceea ce suntem vine din ceea ce ni s-a refuzat? Și cât putem ierta cu adevărat?

Poate că fiecare dintre noi duce o tăcere pe care ceilalți nu o pot auzi niciodată.