Între tăcere și iertare: Povestea mea cu fiul meu, Vlad

— Vlad, te rog, răspunde-mi! Am nevoie să știu că ești bine!
Vocea mea răsună în bucătăria pustie, unde doar frigiderul bâzâie monoton. Telefonul stă pe masă, ecranul negru, fără niciun semn de viață de la fiul meu. E a treia zi de când nu-mi răspunde la mesaje sau apeluri. Mă uit la poza lui de la absolvire, lipită cu un magnet pe frigider: zâmbește larg, cu ochii aceia albaștri pe care i-a moștenit de la tatăl lui. Mă întreb unde am greșit.

Totul a început cu mult timp în urmă, când Vlad avea doar șapte ani și tatăl lui ne-a părăsit. Am rămas singură, cu un copil mic și o slujbă la supermarket. Nu aveam timp, nici bani, nici răbdare. Îmi amintesc cum veneam acasă obosită și nervoasă, iar el mă aștepta cu temele nefăcute și cu o mie de întrebări. De multe ori ridicam vocea, alteori îl ignoram pur și simplu. „Lasă-mă în pace, Vlad! Nu vezi că sunt obosită?” îi spuneam aproape zilnic.

Anii au trecut și Vlad a crescut tăcut și retras. La liceu a început să lipsească de la ore, să se închidă în camera lui cu orele. Eu eram prea ocupată să plătesc facturile și să supraviețuiesc. Nu am observat când s-a transformat din băiețelul care mă îmbrățișa dimineața în adolescentul care își trântea ușa în urma lui.

— Mamă, nu mai vreau să vorbesc cu tine! Nu înțelegi nimic din ce simt eu!
Ultima noastră discuție s-a transformat într-o ceartă urâtă. Îi reproșam că nu face nimic cu viața lui, că nu muncește, că nu are prieteni adevărați. El mi-a aruncat în față toate greșelile mele: „Tu niciodată nu m-ai ascultat! Tot timpul ai avut altceva mai important de făcut decât mine!”

Am rămas singură în sufragerie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Am încercat să-l sun, să-i scriu mesaje lungi în care îmi ceream iertare. Niciun răspuns. Prietena mea cea mai bună, Camelia, mi-a spus: „Sorina, trebuie să-i dai timp. Dar nu renunța. Scrie-i o scrisoare.”

Așa am făcut. Am stat o noapte întreagă și am scris tot ce nu i-am spus niciodată: cât de mult îl iubesc, cât de mult regret fiecare moment în care l-am rănit fără să vreau. Am pus scrisoarea în cutia poștală a apartamentului unde locuiește cu chirie.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn de la el. În fiecare zi mă uitam la telefon cu speranță și teamă. Într-o seară, când mă întorceam acasă de la muncă, l-am văzut stând pe banca din fața blocului meu. Avea ochii roșii și privirea pierdută.

— Mamă… am citit scrisoarea ta.
Mi-a fost frică să mă apropii. Nu știam dacă vrea să mă îmbrățișeze sau să mă respingă din nou.

— Știu că am greșit mult față de tine, Vlad. Dar te rog… dă-mi o șansă să repar ce pot.
A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Nu știu dacă pot să uit tot ce a fost… Dar vreau să încercăm.

Am plâns amândoi pe banca aceea rece, sub lumina slabă a felinarului. Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Vlad încă vorbește puțin cu mine, încă are momente când se închide în sine. Dar acum îl ascult fără să-l judec, fără să-l presez. Încerc să fiu mama de care are nevoie acum, nu cea care am fost atunci.

Uneori mă întreb dacă dragostea poate vindeca toate rănile sau dacă unele cicatrici rămân pentru totdeauna între părinți și copii. Voi ce credeți? Poate un părinte să repare greșelile trecutului sau e prea târziu uneori?