Între Tradiție și Schimbare: O Zi de Paște Care Ne-a Schimbat Familia

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să aud că „așa se face la noi în casă”! vocea Ilincăi răsună ca un tunet în bucătăria îmbâcsită de mirosul cozonacului. Am rămas cu lingura în aer, cu ochii la ea, încercând să-mi ascund tremurul din mâini. Radu, soțul meu, s-a oprit din tăiatul legumelor, iar Vlad, băiatul nostru de 14 ani, s-a retras discret spre ușă.

Era Sâmbăta Mare, iar în fiecare an, de când mă știu, Paștele era un maraton de curățenie, gătit și nervi întinși la maximum. Mama mea, Lenuța, venea mereu cu lista ei de reguli: „Ouăle se vopsesc doar roșii! Cozonacul trebuie să fie cu nucă! Sarmalele nu se fac cu orez mult!”. Anul acesta însă, simțeam că nu mai pot. M-am trezit dimineața cu o greutate pe piept și cu dorința arzătoare să schimb ceva.

— Anul ăsta facem altfel, am spus la micul dejun. Gătim împreună. Fiecare alege ce vrea să aducă pe masă. Nu contează dacă nu e ca la mama acasă.

Radu a zâmbit ușurat. Ilinca a ridicat din sprâncene, iar Vlad a părut chiar entuziasmat. Dar când mama a intrat pe ușă cu sacoșele pline și a văzut haosul din bucătărie — Vlad făcea salată de fructe, Ilinca frământa aluat pentru brioșe cu ciocolată — a început să ofteze teatral.

— Ce-i asta? Brioșe de Paște? Salată de fructe? Unde-i mielul? Unde-i pasca?

Am încercat să-i explic că vrem să ne bucurăm împreună, nu să ne certăm pentru fiecare detaliu. Dar mama nu s-a lăsat:

— Așa am făcut mereu! Așa am crescut și eu! Dacă nu păstrăm tradiția, ce ne mai ține împreună?

Ilinca a izbucnit atunci:

— Poate că tradiția asta ne ține doar supărați! Poate că vrem să fim împreună altfel!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Îmi aminteam copilăria mea: mama mereu obosită, tata tăcut și încruntat, eu încercând să nu deranjez. Sărbătorile erau despre perfecțiune, nu despre bucurie. Și totuși, mă agățam de aceleași reguli fără să-mi dau seama.

Radu a pus mâna pe umărul meu:

— Hai să încercăm măcar anul ăsta. Dacă nu ne place, la anul facem ca înainte.

Mama s-a așezat pe scaun și a început să plângă încet. Vlad s-a apropiat timid:

— Bunico, vrei să mă ajuți să ornez brioșele?

A privit spre el cu ochii umezi și a dat din cap. Pentru prima dată în mulți ani, am văzut-o cedând.

Ziua a trecut între râsete și mici certuri: Vlad a pus prea mult zahăr în salată, Ilinca s-a supărat că brioșele nu au crescut perfect, Radu a ars puțin friptura. Dar nimeni nu a țipat. Nimeni nu s-a supărat pe bune.

Seara, masa era plină de feluri ciudate: brioșe lângă ouă roșii, salată de fructe lângă drob improvizat. Mama a gustat din toate și a zâmbit amar:

— Poate că nu e ca la mine acasă… dar e bine aici.

După masă, am ieșit pe balcon cu Ilinca. Priveam luminile orașului și simțeam cum mi se ridică un nod din gât.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine.
— Și mie îmi pare rău că am ținut cu dinții de trecut. Poate că e timpul să facem loc pentru noi povești.

În noaptea aceea am adormit cu inima ușoară pentru prima dată după mulți ani. M-am întrebat: oare câte familii se pierd între reguli și dorința de a fi împreună? Oare câți dintre noi uităm să ne ascultăm unii pe alții doar pentru că „așa se face”? Voi ce ați schimba în familia voastră dacă ați avea curajul?