Între ușa mea și sufletul meu: Povestea unei nurori în România

— Iar ai venit fără să anunți, mamă? vocea lui Vlad răsună stins din hol, dar eu știu deja răspunsul. O aud pe doamna Mariana, soacra mea, cum își scutură umbrela la ușă și oftează teatral.

— Ce să fac, Vlad? Am trecut să văd copilul. Nu-i normal să-mi văd nepotul?

Mă ascund după ușa dormitorului, cu Ana în brațe. Fetița mea are doar trei săptămâni și încă nu m-am obișnuit cu noul rol. Mă simt mică, obosită, invadată. De când am născut, Mariana vine aproape zilnic, fără să sune înainte. Intră cu pași hotărâți, inspectează totul, critică felul în care am pus scutecele sau cum am aranjat biberoanele.

— Nu așa se face, Ilinca! Trebuie să-i dai ceai, nu doar lapte! Și nu-l mai ține atât la piept, că-l răsfeți!

Înghit în sec. Vlad mă privește neputincios. Îl iubesc, dar nu știe să spună „nu” mamei lui. Mă simt singură în propria casă. De fiecare dată când Mariana pleacă, mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere, cu Ana la piept.

Într-o seară, după ce soacra a plecat iar supărată că nu i-am dat voie să spele copilul cu apă de busuioc, Vlad încearcă să mă liniștească.

— E bătrână, Ilinca… Nu vrea decât să ajute.

— Dar eu nu mai pot! Nu mai pot să fiu mamă în casa mea! Nu mai pot să fiu eu!

Mă uit la el cu ochii roșii de plâns. Simt că mă sufoc. Îmi doresc să fug undeva unde nimeni nu bate la ușă fără să sune înainte. Unde pot să fiu vulnerabilă fără să fiu judecată.

A doua zi dimineață, Mariana apare din nou. De data asta cu o pungă mare de cumpărături și cu o vecină după ea.

— Am adus niște supă pentru Ilinca, că sigur nu gătește nimeni aici! Și tanti Viorica voia să vadă copilul!

Mă simt ca la circ. Vecina mă privește curioasă, pune mâna pe Ana fără să ceară voie. Mâinile mele tremură. Îmi vine să țip: „LĂSAȚI-MĂ ÎN PACE!” Dar nu pot. Sunt paralizată de rușine și frică.

Seara, îi spun lui Vlad că nu mai rezist.

— Ori găsim o soluție, ori plec la mama!

El tace mult timp. În cele din urmă, mă ia de mână.

— O să vorbesc cu ea. Promit.

Nu-l cred. Știu cât de mult îi e teamă să o supere pe Mariana.

Trec zilele. Mariana continuă să vină. Într-o dimineață, o găsesc în bucătărie, cotrobăind prin dulapuri.

— Ce cauți?

— Voiam să văd dacă aveți destule scutece. Și am aruncat laptele ăla praf, că nu e bun pentru copil!

Simt cum îmi explodează capul. Mă prăbușesc pe podea și plâng în hohote. Mariana mă privește șocată.

— Ce ai, Ilinca? Nu vezi că vreau doar binele vostru?

Nu mai pot răspunde. Vlad intră în bucătărie și vede scena.

— Mamă, te rog… Ajunge! Ilinca are nevoie de liniște!

Pentru prima dată, vocea lui e fermă. Mariana oftează și pleacă trântind ușa.

În seara aceea, stăm amândoi pe canapea. Ana doarme liniștită între noi.

— Îmi pare rău că am lăsat lucrurile să ajungă aici, spune Vlad încet.

— Nu e vina ta… Dar trebuie să învățăm să punem limite. Altfel ne pierdem pe noi.

În zilele următoare, Mariana nu mai vine. Îmi e dor de liniște, dar simt și un gol ciudat. Parcă mi-e milă de ea. O sun într-o zi și o invit la cafea — dar îi spun clar: „Te rog să mă anunți înainte.”

Învăț încet să spun ce simt și ce am nevoie. Nu e ușor. Familia lui Vlad mă privește uneori ca pe o străină care le-a furat băiatul. Mama mea mă sună și mă întreabă dacă sunt sigură că fac bine.

Dar Ana crește frumos și zâmbește tot mai des. Încep să cred că merit spațiul meu, dreptul meu la intimitate și la propriile greșeli ca mamă.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Poate că nu există rețete perfecte pentru liniștea unei familii — dar oare nu merităm toate o ușă care se deschide doar când vrem noi?