Între valuri și regrete: Povestea unei alegeri greșite

— Nu te mai întorci acasă până nu-ți rezolvi prostia asta, Vlad! vocea tatălui meu răsună în telefon, tăioasă ca un cuțit. Ploua mărunt, iar luminile orașului se reflectau în bălțile de pe trotuar. Mă uitam la locul unde parcasem cu două ore înainte, pe malul Dâmboviței, aproape de podul Grozăvești. Mașina mea, un Logan vechi, nu mai era acolo. Doar niște urme de apă murdară și câteva hârtii ude rămăseseră.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În minte mi se derulau toate avertismentele mamei: „Vlad, nu lăsa mașina acolo, vine apa mare, ai grijă la semne!” Dar eu, grăbit să ajung la întâlnirea cu Irina, am ignorat tot. Era aniversarea noastră de trei ani și voiam să-i fac o surpriză. Acum, tot ce aveam era un portofel gol și o senzație de vinovăție care mă apăsa pe piept.

— Domnule, aici nu aveți voie să parcați! mă apostrofează un polițist cu chipiu ud, apărut de nicăieri. — Știți ce s-a întâmplat cu mașina dumneavoastră? A luat-o apa. Nu e prima dată când se întâmplă aici.

Încerc să explic, dar vocea mi se frânge. — Am avut o zi proastă… N-am vrut…

— Nu mă interesează! Îmi aruncă o privire rece. Amenda e minimul. O să vă coste mai mult să o scoateți din apă, dacă o mai găsiți întreagă.

Mă simt mic și neputincios. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îl sun din nou pe tata. — Tată, te rog… Nu am unde să dorm la noapte.

— Vlad, ți-am spus: dacă nu înveți să fii responsabil, nu mai ai ce căuta sub acoperișul meu! Ai 27 de ani, nu mai ești copil!

Închid telefonul și mă așez pe o bancă udă. Îmi trec prin minte toate certurile din ultimii ani: tata mereu nemulțumit că nu am un job stabil, mama mereu între două lacrimi și o rugăciune pentru mine, sora mea care s-a mutat la Cluj ca să scape de atmosfera apăsătoare din casă. Eu? Am rămas în București, încercând să demonstrez că pot reuși pe cont propriu. Dar fiecare pas pare să mă ducă mai aproape de prăpastie.

Irina mă sună. — Vlad, unde ești? Am așteptat o oră…

— Irina, am făcut o prostie… Mi-a luat apa mașina. Nici nu știu cum să-ți spun…

— Iar ai parcat aiurea? Of, Vlad! Mereu faci la fel! Nu pot să cred…

Vocea ei tremură între furie și dezamăgire. — Nu pot să vin după tine acum. Vorbim mâine.

Rămân singur cu ploaia și gândurile mele. Mă uit la telefon: 3% baterie. Nici măcar un Uber nu-mi permit. Merg pe jos spre garsoniera unui coleg de facultate, Rareș, singurul care nu m-a judecat niciodată prea aspru.

— Băi, Vlad, iar ai dat-o-n bară? râde el când îi povestesc totul.

— Nu mai râde… Nu știu ce să fac.

— Hai la mine peste noapte. Dar mâine trebuie să te duci la poliție și să vezi ce poți recupera.

Noaptea trece greu. Mă gândesc la toate momentele în care am ales calea ușoară: când am chiulit de la examene ca să merg la meciuri, când am mințit că am luat joburi doar ca să nu-i dezamăgesc pe ai mei, când am preferat să fug de probleme decât să le rezolv. Acum nu mai pot fugi nicăieri.

Dimineața merg la secția de poliție. Un funcționar plictisit îmi spune că mașina a fost găsită blocată între doi stâlpi de beton, plină de noroi și apă până la bord. Costurile pentru tractare și reparații depășesc valoarea mașinii.

Îl sun pe tata din nou. — Tată… Am nevoie de ajutor.

— Vlad, eu te-am ajutat destul până acum. Poate e momentul să înveți ceva din asta.

Mă simt trădat, dar în același timp înțeleg ce vrea să spună. Poate că mereu am așteptat ca cineva să mă salveze. Poate că e timpul să mă salvez singur.

Irina mă caută seara. — Vlad… Îmi pare rău că am țipat la tine aseară. Dar trebuie să te schimbi. Nu poți trăi mereu așa.

— Știu… Dar nu știu de unde să încep.

— Începe cu tine. Fii sincer cu tine însuți.

Zilele trec greu fără mașină și fără sprijinul familiei. Merg pe jos la interviuri pentru joburi pe care altădată le-aș fi refuzat din orgoliu. Învăț să apreciez fiecare leu câștigat și fiecare pas făcut fără ajutorul altora.

După două luni primesc un job la o firmă mică de curierat. Nu e visul meu, dar e un început. Tata mă sună într-o seară:

— Vlad… Am auzit că muncești din greu. Sunt mândru de tine.

Lacrimi îmi curg pe obraji fără să vreau. Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești.

Mă întreb adesea: dacă aș fi ascultat atunci? Dacă n-aș fi parcat acolo? Dar poate că unele greșeli sunt necesare ca să ne trezim la realitate.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă recunoașteți greșelile sau ați fi fugit mai departe?