Între viață și uitare: Miracolul din salonul 7

— Tataie, te rog, nu pleca! Vocea Irinei, tremurată și firavă, mi-a străpuns întunericul dens în care pluteam de săptămâni. Nu vedeam nimic, nu simțeam nimic, dar cuvintele ei au fost ca o lumină slabă într-o pivniță rece. În jurul meu era liniște, dar în sufletul meu se dădea o luptă pe care nici măcar nu știam că o duc.

Totul a început într-o dimineață de martie, când am căzut în baie. Nu m-am mai ridicat. Maria, soția mea de peste patruzeci de ani, a sunat la salvare cu mâinile tremurând. Am ajuns la Spitalul Județean din Pitești, secția Neurologie, salonul 7. Medici, asistente, aparate care piuiau fără încetare. Diagnosticul: accident vascular cerebral. Apoi, întuneric.

În tot acest timp, familia mea s-a adunat în jurul patului meu ca niște păsări speriate înainte de furtună. Maria nu pleca niciodată mai mult de o oră de lângă mine. Fetele mele, Camelia și Loredana, veneau pe rând, aducându-mi flori și vorbindu-mi despre lucruri pe care nu le puteam auzi. Dar cei mai afectați erau nepoții mei: Irina și Vlad. Aveau doar 10 și 12 ani și nu înțelegeau de ce tataie nu le mai răspunde la glume.

— Mama, de ce nu se trezește bunicul? întreba Vlad cu ochii mari și umezi.
— Nu știm, puiule… Doctorii spun că trebuie să așteptăm un miracol.

Adevărul era că medicii își pierduseră speranța. Într-o zi, i-am auzit — sau poate doar am simțit — vorbind cu Maria pe hol:

— Doamnă Filip, trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău. Dacă nu se trezește în următoarele zile…
— Nu! Nu pot să cred asta! El e puternic! a izbucnit Maria printre lacrimi.

În salonul 7 mirosea a dezinfectant și a disperare. Zilele treceau greu, iar familia mea se destrăma încet sub greutatea neputinței. Camelia se certa cu Loredana din orice:

— Tu n-ai venit ieri la spital! Eu am stat aici toată ziua!
— Și ce dacă? Eu am grijă de mama acasă! Nu vezi că nu mai poate?

Nepoții mei erau ținuți departe de spital, dar într-o duminică, Maria a cedat rugăminților lor.

— Bine, veniți să-l vedeți pe tataie. Dar să fiți cuminți!

Când au intrat în salon, am simțit ceva diferit. Parcă aerul s-a încărcat cu electricitate. Irina mi-a luat mâna între palmele ei mici și calde:

— Tataie, dacă mă auzi, strânge-mă de mână! Te rog! Nu vreau să pleci!

Vlad s-a apropiat și el:

— Știi că încă n-ai văzut golul pe care l-am dat la fotbal? Trebuie să te trezești!

În acel moment, ceva s-a rupt în mine. Întunericul s-a subțiat ca o perdea veche și am simțit o durere ascuțită în piept. Am vrut să le spun că îi aud, că sunt acolo, dar nu puteam. Am încercat să-mi mișc degetele. Un fior mi-a străbătut corpul inert.

— Mama! Cred că a clipit! a țipat Irina.

Maria s-a apropiat speriată:

— Filip? Mă auzi?

Am deschis ochii pentru prima dată după trei săptămâni. Lumina m-a orbit, iar chipurile lor erau încețoșate de lacrimi și bucurie.

— E un miracol! a spus asistenta alergând după medic.

În zilele următoare am început să recuperez încet-încet. Fiecare gest era o luptă: să ridic mâna, să rostesc un cuvânt, să zâmbesc. Familia mea era mereu acolo — uneori certându-se pe cine să-mi dea apă sau cine să-mi citească ziarul preferat.

Dar adevărul e că nu toți au putut face față presiunii. Camelia a început să lipsească tot mai des; soțul ei nu suporta atmosfera apăsătoare din spital. Loredana a rămas singură cu mama noastră bătrână acasă și uneori îmi reproșa:

— Dacă n-ai fi fost tu bolnav… poate n-am fi ajuns aici!

Am simțit vinovăție și furie. Nu eu am ales să cad pradă bolii! Dar nici ele nu au ales povara asta.

Irina și Vlad veneau mereu cu desene și povești inventate:

— Tataie, când te faci bine mergem la pescuit!
— Da, și la munte! Să vezi ce cort mare avem!

Ei au fost lumina mea în fiecare zi cenușie de spitalizare. Au reușit să mă aducă înapoi dintr-un loc unde nici eu nu mai credeam că există drum de întoarcere.

Acum sunt acasă, încă slab, dar viu. Maria îmi citește ziarul cu voce tare, iar nepoții mă trag de mânecă să le spun povești cu haiduci și lupte din tinerețea mea. Fetele mele încă se ceartă uneori, dar știu că dragostea pentru mine le unește mai mult decât orice supărare.

Mă întreb adesea: dacă nu ar fi fost dragostea lor — dacă Irina nu mi-ar fi șoptit atunci „nu pleca” — oare m-aș mai fi întors? Ce ne ține legați de viață când totul pare pierdut? Poate doar iubirea celor dragi… Ce credeți voi?