Între volan și suflet: Povestea unei mame care și-a dorit ca fiul ei să conteze mai mult decât o mașină

— Nu putem veni, Irina, iar a început să bată motorul aiurea. Știi cum e cu Dacia asta veche, nu ne riscăm pe drum, poate altă dată, zise soacra mea la telefon, vocea ei tăioasă ca o lamă rece.

Am închis încet, cu mâna tremurândă. Era a treia oară luna asta când primeam același refuz. David, băiețelul meu de patru ani, stătea lângă mine cu ochii mari, așteptând să-i spun dacă bunicii vin la ziua lui. Nu știam cum să-i spun că iar nu vin. M-am aplecat spre el și l-am strâns în brațe.

— Mami, bunica și bunicul nu vin nici azi?

— Nu, puiule… au treabă cu mașina.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi. Am simțit cum mă sufocă furia și neputința. Cum să-i explic unui copil că pentru niște oameni mari, o Dacie ruginită valorează mai mult decât zâmbetul lui?

Soțul meu, Vlad, a intrat în cameră și a văzut scena. S-a uitat la mine cu acea privire vinovată pe care o avea de fiecare dată când părinții lui ne dezamăgeau.

— Irina, știi cum sunt… Tata ține la mașina aia ca la ochii din cap. Și mama… nu vrea să plece fără el.

— Vlad, nu mai pot! David crește și nu-i vede niciodată! Ce fel de bunici sunt ăștia? Mereu găsesc scuze! Dacă nu e motorul, e vopseaua, dacă nu e vopseaua, e vremea!

— O să încerc să vorbesc cu ei…

Dar știam că nu va schimba nimic. Întotdeauna îi lua apărarea tatălui său. De când ne-am mutat la oraș, la Ploiești, la 60 de kilometri de satul lor din Prahova, vizitele lor au devenit tot mai rare. La început veneau o dată pe lună. Apoi doar la sărbători. Acum… nici măcar atunci.

Am încercat totul: i-am invitat la serbări, la zile de naștere, la picnicuri în parc. Mereu era ceva cu mașina. Odată am propus să-i luăm noi cu trenul sau microbuzul.

— Cum să lăsăm mașina singură? Dacă se întâmplă ceva? Cine are grijă de ea?

Am rămas fără cuvinte. Vlad a încercat să le explice că David are nevoie de ei. Că un copil nu ține minte ce mașină ai avut, ci dacă ai fost acolo când avea nevoie de tine.

Într-o seară, după ce David a adormit plângând că bunicii nu-l iubesc, am izbucnit:

— Vlad, eu nu mai pot! M-am săturat să inventez scuze pentru părinții tăi! M-am săturat să văd copilul nostru suferind!

— Ce vrei să fac? Să-i oblig?

— Să le spui adevărul! Să le spui că David simte că nu contează pentru ei!

A doua zi Vlad a sunat acasă. L-am auzit vorbind cu tatăl lui:

— Tata, tu realizezi că David crede că nu-l iubiți? Că plânge după voi?

— Vlad, ce vrei să fac? Mașina asta e tot ce avem! Dacă se strică, nu mai putem veni deloc!

— Dar nici acum nu veniți!

A urmat o tăcere lungă. Apoi Vlad a închis telefonul și s-a uitat la mine neputincios.

— Pentru tata, mașina e ca un membru al familiei. A muncit toată viața pentru ea. Când eram mic și mama era bolnavă, el dormea în garaj ca să repare motorul…

— Dar tu nu vezi că acum pierde ceva mult mai important?

Am început să mă întreb dacă nu cumva problema era mai adâncă decât părea. Poate pentru socrii mei, mașina era simbolul siguranței lor într-o lume care se schimbase prea repede. Poate le era frică să iasă din zona lor de confort.

Dar David nu înțelegea asta. El voia doar să fie iubit.

Într-o duminică am decis să mergem noi la ei, fără să anunțăm. Am ajuns în sat după două ore de drum și i-am găsit în curte, lustruind Dacia cu grijă maniacală.

— Bunicooo! Buniculeee! a strigat David alergând spre ei.

Soacra mea s-a uitat speriată la noi.

— Vai de mine, Irina! De ce n-ați spus că veniți?

— Am vrut să vă facem o surpriză… David voia tare mult să vă vadă.

Bunicul s-a uitat la nepot ca la un străin. Apoi s-a întors spre mașină:

— Să nu te apropii prea tare de portieră! E proaspăt vopsită!

David s-a oprit brusc și s-a uitat la mine dezorientat.

— Hai în casă, puiule…

În timp ce pregăteam masa în bucătăria răcoroasă și veche, am auzit-o pe soacra mea șoptind:

— Nu trebuia să vină tocmai azi… Aveam treabă cu mașina…

M-am simțit ca un intrus în propria familie. După masă am încercat să vorbesc cu ei:

— Mamaie, tataie… David are nevoie de voi. Nu vreți să veniți măcar o dată pe lună la noi? Veniți cu trenul sau microbuzul, vă luăm noi din gară…

Soacra mea a oftat adânc:

— Nu-i ușor la vârsta noastră… Și cine are grijă de Dacie?

Atunci am înțeles: pentru ei, dragostea se măsura altfel. Poate că nu știau cum să fie bunici în felul în care aveam eu nevoie.

Am plecat acasă cu sufletul greu. În acea noapte l-am privit pe David dormind și m-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu forțând lucrurile.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată. Poate că unele iubiri rămân mereu neîmpărțite între oameni și lucruri.

Oare cât valorează dragostea de familie într-o lume în care fiecare își găsește refugiul într-un obiect? Oare cum îi explici unui copil că uneori bunicii iubesc altfel decât ai vrea tu?