Jumătate din sufletul lui era deja dat: Povestea mea cu Radu

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi ascunzi asta atâta timp? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Era o dimineață de marți, una obișnuită pentru oricine altcineva, dar pentru mine era ziua în care lumea mea s-a prăbușit.

Radu stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu verigheta. Ochii lui evitau privirea mea, iar tăcerea lui era mai grea decât orice răspuns. În fața mea, pe masă, erau extrasele de cont pe care le găsisem întâmplător în buzunarul hainei lui. Sume mari, transferate lunar către „Elena Popescu” — mama lui.

Totul a început în ziua cununiei noastre civile. O furtună neașteptată a întrerupt curentul chiar când urma să spunem „da”. Am râs atunci, spunându-ne că e doar o întâmplare, dar undeva în sufletul meu am simțit că era un semn. Nu l-am iubit niciodată cu adevărat pe Radu. Era un om bun, blând, mereu dispus să mă ajute, dar inima mea nu bătea mai tare când îl vedeam. Poate că am acceptat să mă mărit cu el din dorința de a nu mai fi singură, de a avea și eu o familie ca toată lumea.

La început, totul părea perfect. Radu era atent, îmi aducea flori fără motiv și îmi spunea mereu că mă iubește. Familia lui părea caldă și primitoare. Mama lui mă suna des să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, iar sora lui, Ioana, mă invita la cafea aproape în fiecare weekend. Dar simțeam mereu o distanță între noi, ca și cum eu eram doar o musafiră în viața lor.

După nuntă, au început micile neînțelegeri. Mama lui Radu insista să venim la ei în fiecare duminică la masă. Dacă refuzam, se supăra și îi spunea lui Radu că nu respect tradițiile. El încerca să mă convingă să mergem, spunând că „așa se face la noi”. Mă simțeam tot mai străină în propria mea viață.

Adevărul a ieșit la iveală într-o seară când am vrut să-i spăl haina de la serviciu și am găsit extrasele de cont. Am citit și recitit sumele transferate lunar către mama lui. Când l-am întrebat, a încercat să evite subiectul.

— E mama mea, are nevoie de ajutor… Tata a murit acum doi ani și pensia ei abia îi ajunge pentru medicamente…

— Dar de ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns asta?

— N-am vrut să te îngrijorez. Știu că ne e greu și nouă cu banii…

Avea dreptate. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie și facturi. Eu lucram la o librărie din centru, iar el era tehnician la o firmă de cablu. În fiecare lună făceam calcule peste calcule ca să ne ajungă banii până la următorul salariu.

După acea discuție, nimic nu a mai fost la fel între noi. M-am simțit trădată, nu pentru bani — ci pentru că nu avusesem niciodată loc în inima lui pe deplin. Jumătate din sufletul lui era deja dat mamei sale.

În zilele care au urmat, certurile au devenit tot mai dese. Eu îi reproșam lipsa de sinceritate, el îmi reproșa lipsa de empatie față de familia lui. Seara stăteam fiecare în colțul nostru al canapelei, privind la televizor fără să vorbim.

Într-o duminică, la masa de prânz la socri, mama lui Radu a făcut o remarcă care m-a durut mai mult decât orice:

— Radu al meu știe ce înseamnă familia adevărată! Nu ca alții care uită de unde au plecat…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Am lăsat furculița jos și am ieșit pe balcon. Ioana m-a urmat.

— Nu te supăra pe mama… E greu pentru ea fără tata. Și Radu e tot ce are.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru el?

Ioana a tăcut. Am știut atunci că răspunsul nu avea să vină niciodată de la ei.

În lunile următoare am încercat să repar relația noastră. Am propus să facem un buget împreună, să discutăm deschis despre bani și priorități. Dar Radu era mereu defensiv.

— Dacă nu poți accepta că familia mea are nevoie de mine, poate că nu suntem făcuți unul pentru altul…

Am plâns nopți întregi gândindu-mă dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că eram prea egoistă? Poate că nu știam să iubesc cu adevărat? Dar nu puteam ignora sentimentul că eram mereu pe locul doi în viața soțului meu.

Într-o seară, după încă o ceartă legată de bani și familie, am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Ana. Ea m-a primit cu brațele deschise și m-a ascultat fără să mă judece.

— Nu ești egoistă, Maria! Ai dreptul să fii pe primul loc în viața partenerului tău.

Am stat la Ana aproape două luni. În tot acest timp, Radu mi-a trimis mesaje lungi în care încerca să mă facă să mă întorc. Îmi promitea că va fi sincer cu mine de acum înainte, dar niciodată nu spunea că va înceta să-și ajute mama.

Am realizat atunci că problema nu era doar despre bani sau despre minciuni. Era despre loialitate și despre locul pe care îl ocupam eu în viața lui Radu.

Am divorțat după un an și jumătate de căsnicie. A fost greu — nu pentru că îl iubeam pe Radu, ci pentru că mi-am pierdut speranța că voi putea fi vreodată fericită într-o relație construită pe jumătăți de adevăr.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas și să-mi regăsesc încrederea în mine.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru a fi „familie adevărată”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?