Jurnalul pierdut: Umbrele trecutului meu

— Cum ai putut să scrii așa ceva despre mine? — vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu ecou de reproș și furie. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de lacrimi. Mama stătea în prag, cu fața palidă, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Eu, cu spatele lipit de frigider, simțeam cum lumea mi se prăbușește sub picioare.

Totul a început cu o greșeală banală. Într-o după-amiază ploioasă de martie, am uitat jurnalul meu vechi pe banca din parc. Îl țineam mereu la mine, ca pe un talisman, dar în ziua aceea eram prea obosită și prea absorbită de gânduri ca să-mi dau seama că nu-l mai aveam. Am realizat abia seara, când am vrut să notez un vis ciudat pe care îl avusesem. Am răscolit toată camera, am sunat-o pe Ana să văd dacă nu cumva l-am uitat la ea, dar nimic. Jurnalul dispăruse.

La început am sperat că-l va găsi cineva și îl va arunca sau, în cel mai rău caz, îl va citi și apoi îl va uita. Dar după trei zile, pe grupul nostru de WhatsApp „Fetele din bloc”, a apărut un mesaj anonim: „Știați că Irina a mințit când a spus că nu s-a sărutat niciodată cu Vlad?” Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Era exact ce scrisesem eu, cu detalii pe care doar eu le știam.

A urmat un val de mesaje și glume răutăcioase. Irina m-a sunat plângând. „Cum ai putut să scrii asta? De ce ai spus tuturor?” Am încercat să-i explic că nu eu am publicat nimic, că jurnalul mi-a fost furat, dar nu m-a crezut. Prietenia noastră s-a rupt ca un fir subțire de ață.

În zilele următoare, alte fragmente din jurnal au apărut pe internet: despre certurile părinților mei, despre frica mea de eșec, despre dorința mea ascunsă de a pleca din țară. Fiecare secret era ca o rană deschisă. Mama m-a privit cu ochi goi când a citit despre gândurile mele negre: „De ce nu mi-ai spus niciodată că te simți atât de singură?” Tata a tăcut mult timp, apoi a izbucnit: „Nu știam că ne urăști atât de mult!”

Am început să mă tem să ies din casă. Vecinii mă priveau ciudat, colegii de la liceu șușoteau pe la colțuri. Ana m-a întrebat într-o zi: „Chiar ai vrut să fugi de acasă? De ce nu mi-ai spus?” Nu știam ce să răspund. Jurnalul fusese singurul loc unde puteam fi sinceră fără teamă.

Într-o noapte, am primit un mesaj anonim: „Ți-ai pierdut jurnalul, dar ai câștigat adevărul.” M-am cutremurat. Cineva mă urmărea, cineva care voia să mă pedepsească sau poate să mă salveze? Am început să suspectez pe toată lumea: pe Vlad, care era supărat că l-am menționat; pe Ana, care părea prea curioasă; chiar și pe fratele meu mai mic, Radu, care mereu cotrobăia prin lucrurile mele.

Am încercat să aflu cine era în spatele mesajelor. Am creat un cont fals și am încercat să-l provoc pe anonim la discuție. Răspunsurile erau evazive, dar păreau să cunoască toate detaliile vieții mele. Într-o zi, am găsit un bilețel sub ușă: „Nu te teme de umbrele tale.”

Tensiunea din familie a crescut. Mama a început să mă supravegheze tot timpul. Tata nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Irina m-a blocat peste tot. La școală eram invizibilă sau ținta glumelor proaste. Profesoara de română mi-a spus într-o pauză: „Poate ar trebui să vorbești cu cineva despre ce simți.” Dar cum să vorbesc când tot ce aveam mai intim fusese deja expus?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu părinții mei — tata urlând că l-am făcut de râs în fața vecinilor, mama plângând că nu știe cum să mă ajute — am fugit din casă și m-am dus în parc, acolo unde pierdusem jurnalul. Ploua mărunt și frigul îmi intra în oase. M-am așezat pe banca aceea veche și am început să plâng în hohote.

— Nu ești singură, știi? — o voce blândă s-a auzit lângă mine. Era o femeie necunoscută, cu părul alb și ochii calzi.

— Toți avem secrete — a continuat ea — doar că unii le țin mai bine ascunse.

Am privit-o neîncrezătoare. Nu știam dacă era reală sau doar o nălucire a minții mele obosite.

— Ce faci când toată lumea știe cine ești cu adevărat? — am întrebat printre lacrimi.

— Atunci începi să fii liberă — mi-a răspuns ea zâmbind trist.

M-am întors acasă târziu în noapte. Părinții mei dormeau pe canapea, îmbrățișați de teamă și oboseală. M-am strecurat în camera mea și am început să scriu din nou — nu într-un jurnal secret, ci într-o scrisoare către mine însămi:

„Poate că nu mai pot ascunde nimic. Poate că lumea știe acum cine sunt cu adevărat. Dar poate că asta e șansa mea să mă accept și eu.”

A doua zi am mers la școală cu capul sus. Irina m-a privit rece, dar nu am mai simțit rușine. Am început să vorbesc deschis cu Ana despre tot ce s-a întâmplat. Cu timpul, unele relații s-au vindecat, altele s-au rupt definitiv.

Nu am aflat niciodată cine mi-a publicat jurnalul. Poate că nici nu contează acum. Ce contează e că am învățat să trăiesc cu adevărul meu — chiar dacă doare uneori.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și vadă viața expusă fără mască? Și dacă da… ar putea ierta vreodată trădarea?