Kitaszítită din propria mea viață: „Nu ești mamă, ești un blestem” – Prăbușirea și lupta mea pentru fiul meu

— Nu ești mamă, ești un blestem! — vocea soacrei mele a tăiat aerul din sufragerie ca o lamă. Stăteam în picioare, cu palmele transpirate strânse la piept, privind cum soțul meu, Radu, își împacheta hainele copilului în tăcere. Pe canapea, mama mea plângea încet, dar nu spunea nimic. Nimeni nu era de partea mea.

Totul a început cu o febră. Vlad, băiețelul nostru de cinci ani, s-a trezit într-o dimineață cu ochii roșii și obrajii fierbinți. Am mers la medic, am urmat tratamente, dar starea lui s-a agravat. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: leucemie. Într-o clipă, lumea mea s-a prăbușit. Dar nu boala m-a doborât cel mai tare, ci reacția celor din jur.

— Dacă ai fi avut grijă de el cum trebuie… — mi-a spus Radu într-o seară, cu voce stinsă. — Poate nu ajungeam aici.

Am încercat să-i explic că nu e vina nimănui, că boala asta nu ține de cât de des speli fructele sau cât de mult îl îmbraci iarna. Dar nu m-a ascultat. Nici el, nici ceilalți. Soacra mea a început să vină zilnic la noi și să mă urmărească cu privirea ei ascuțită.

— Tu ai adus răul în casa asta! — mi-a spus într-o zi, când Radu era la serviciu. — De când ai intrat tu în familie, numai necazuri avem.

Am simțit cum mă sufoc. Mergeam la spital cu Vlad, îi țineam mâna când îi puneau perfuzii și îi șopteam povești la ureche ca să uite de durere. Dar acasă eram singură împotriva tuturor.

Într-o seară, după o criză de febră a lui Vlad, Radu a izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să văd copilul așa! Tu… tu ai făcut ceva! Ai adus blestemul ăsta peste noi!

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la el și am văzut în ochii lui nu doar durere, ci și ură. În noaptea aceea, m-a dat afară din casă. M-am dus la mama, dar nici acolo n-am găsit alinare.

— Poate că ar trebui să-l lași pe Vlad cu Radu o vreme… — mi-a spus ea cu voce joasă. — Poate e mai bine pentru el.

Nu-mi venea să cred. Mama mea! Singura care ar fi trebuit să mă înțeleagă…

A doua zi, Radu a venit cu avocatul și mi-a spus că va cere custodia totală. Că eu sunt instabilă și că nu pot avea grijă de Vlad. Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns zile întregi, dar apoi ceva s-a schimbat în mine. Nu aveam voie să cedez.

Am început să caut ajutor: psiholog, avocat, grupuri de sprijin pentru părinți cu copii bolnavi de cancer. Am întâlnit alte mame ca mine, care treceau prin aceleași coșmaruri. Unele erau singure, altele aveau familii care le susțineau. Dar toate aveau aceeași privire: disperarea amestecată cu speranță.

Într-o zi, la spital, Vlad m-a întrebat:

— Mami… tu o să pleci și tu ca tati?

Mi s-a rupt sufletul.

— Nu, puiule… Niciodată! Eu sunt aici pentru tine orice ar fi!

Dar adevărul era că nu știam dacă voi putea fi lângă el mereu. Instanța a decis ca Vlad să stea temporar la Radu până la finalizarea procesului de custodie. Îl vedeam doar două ore pe săptămână, sub supraveghere. Fiecare despărțire era un chin.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am ieșit din sala de judecată cu inima frântă. Avocata mea, doamna Popescu, mi-a pus mâna pe umăr:

— Nu renunțați! Aveți dreptul să luptați pentru copilul dumneavoastră!

M-am agățat de fiecare firicel de speranță. Am adunat dovezi că am fost mereu lângă Vlad la spital, că i-am cumpărat medicamentele din banii mei, că am stat nopți întregi lângă el când avea dureri groaznice. Am cerut martori: asistentele de la oncologie, vecina care mă văzuse alergând noaptea după medicamente.

Între timp, familia mea s-a îndepărtat tot mai mult. Mama nu-mi mai răspundea la telefon decât rar și scurt:

— Nu mai pot să te ajut… E prea mult pentru mine.

M-am simțit abandonată de toți.

Singura mea alinare erau scrisorile pe care i le scriam lui Vlad și pe care i le citeam în cele două ore petrecute împreună:

„Dragul meu băiat,
Știu că ți-e greu și ți-e dor de mine. Și mie mi-e dor de tine în fiecare clipă. Dar vreau să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume și că voi lupta pentru tine până la capăt.”

Uneori îl vedeam obosit și trist. Alteori încerca să zâmbească doar ca să mă facă pe mine să nu plâng.

Procesul a durat luni întregi. În tot acest timp am fost privită ca o paria: vecinii mă ocoleau pe stradă, rudele nu-mi mai vorbeau. La magazin simțeam priviri aruncate pe furiș și șoapte:

— Uite-o pe aia… aia care și-a îmbolnăvit copilul…

Într-o seară târzie, după o zi grea la tribunal, am primit un telefon de la spital:

— Doamnă Ionescu? Vlad are nevoie de dumneavoastră…

Am alergat până acolo fără să simt frigul sau oboseala. L-am găsit palid și slăbit pe patul alb.

— Mami… rămâi cu mine azi?

L-am ținut în brațe toată noaptea și i-am promis că nu-l voi lăsa niciodată singur.

A doua zi dimineață, asistenta mi-a zâmbit trist:

— Sunteți o mamă puternică… Nu toată lumea ar fi rezistat atât.

Când în sfârșit a venit verdictul instanței, eram deja epuizată fizic și psihic. Judecătoarea a decis ca Vlad să locuiască din nou cu mine, iar Radu să aibă drept de vizită supravegheată până când se va dovedi că poate fi un tată responsabil.

Am câștigat lupta pentru copilul meu, dar am pierdut aproape tot restul: familia, prietenii, liniștea sufletească. Dar când îl văd pe Vlad zâmbind din nou — chiar dacă încă poartă urmele bolii — știu că n-am luptat degeaba.

Uneori mă întreb: oare câte mame sunt judecate pe nedrept? Câte femei poartă povara vinovăției fără să fie vinovate? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?