Kitaszítva din propria mea viață: „Nu ești mamă, ești un blestem” – Prăbușirea mea și lupta pentru fiul meu

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai distrus totul! — vocea lui Sorin răsuna ca un tunet în sufrageria noastră, iar ochii lui erau plini de ură. Țineam în brațe o geantă veche, cu câteva haine aruncate la repezeală, și simțeam cum pământul mi se surpă sub picioare. Pe hol, mama lui Sorin îmi arunca priviri tăioase, iar tata stătea cu brațele încrucișate, de parcă aștepta să dispar.

— Dar Vlad? Unde e Vlad? — am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Vlad rămâne aici. Nu meriți să fii mamă! — a spus soacra mea, cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

Așa a început sfârșitul vieții mele așa cum o știam. Într-o singură zi, am pierdut tot: casa, copilul, familia. Totul din cauza unui diagnostic pe care nimeni nu-l putea accepta: Vlad avea epilepsie. Avea doar șase ani când a început să aibă crizele. Prima dată am crezut că e doar oboseală sau febră. Dar când a căzut din senin pe podeaua bucătăriei și corpul i s-a arcuit într-un mod nefiresc, am știut că e ceva grav.

Am alergat cu el la spital, am stat nopți întregi pe holurile reci ale secției de neurologie pediatrică din Iași, am plâns și m-am rugat să fie doar un coșmar. Dar medicii au confirmat: epilepsie. Sorin a refuzat să accepte. „Nu are nimic copilul! Tu i-ai făcut ceva! Ai adus blestemul în casa noastră!” — mi-a strigat într-o seară, după ce Vlad a avut o nouă criză.

Familia lui Sorin era convinsă că vina era a mea. „Ai sânge rău! Și mama ta a fost bolnavă la cap!” — mi-a spus cumnata mea, Loredana, fără pic de milă. Nici părinții mei nu mi-au fost sprijin. Tata m-a sunat și mi-a spus sec: „Nu mai veni acasă cu rușinea asta. Ne faci de râs în sat.”

Am dormit trei nopți pe banca din fața blocului, cu ochii la geamul unde știam că doarme Vlad. Îmi imaginam cum se trezește speriat noaptea și mă caută. Într-o dimineață, l-am văzut pe Sorin ieșind cu el de mână. Vlad era palid și abătut. Am vrut să alerg la el, dar Sorin m-a împins brutal:

— Nu te mai apropia de el! Dacă nu dispari, chem poliția!

Am ajuns la adăpostul pentru femei abuzate din oraș. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: alungate, judecate, stigmatizate. Am început să caut soluții legale să-mi recuperez copilul. Avocata mea, doamna Popescu, mi-a spus clar:

— Va fi greu, Irina. Familia soțului are bani și influență. Dar dacă demonstrezi că poți avea grijă de Vlad și că boala lui nu e vina ta, ai o șansă.

Am început o luptă care părea fără sfârșit: dosare medicale, anchete sociale, ședințe la tribunal. Între timp, mergeam la două joburi: dimineața făceam curățenie la o clinică privată, iar seara spălam vase la un restaurant mic din centru. Fiecare leu îl puneam deoparte pentru avocați și pentru viitorul lui Vlad.

În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva chiar eu sunt de vină. Dacă nu cumva blestemul despre care vorbeau toți e real? Dar apoi îmi aminteam cum mă strângea Vlad de gât când era mic și-mi spunea: „Mami, tu ești cea mai bună!”

După aproape un an de procese și umilințe publice — rudele lui Sorin au răspândit zvonuri prin tot orașul că sunt nebună și că am vrut să-mi omor copilul — judecătoarea a decis ca Vlad să fie evaluat psihologic. Am avut voie să-l văd pentru prima dată după luni întregi. Când a intrat în sala rece de la Protecția Copilului, m-a privit speriat.

— Mami? — vocea lui era subțire ca un fir de ață.

Am îngenuncheat în fața lui și l-am strâns la piept. Plângea în hohote.

— De ce nu ai venit după mine? De ce nu mă mai iubești?

M-am simțit sfâșiată.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume! Dar oamenii mari uneori fac greșeli… și uneori nu ne lasă să fim împreună.

După evaluare, psihologul a scris clar: „Copilul are nevoie de mamă. Trauma separării îi agravează starea.” Dar Sorin nu s-a lăsat. A venit cu martori mincinoși care au spus că l-am bătut pe Vlad și că nu-l hrăneam.

Într-o zi, când eram la restaurant, m-a sunat avocata:

— Irina, s-a dat sentința. Ai drept de vizită supravegheat timp de șase luni. Dacă totul merge bine, poți cere custodia comună.

Am izbucnit în plâns printre farfurii murdare și aburi de ciorbă. Era puțin, dar era un început.

Primele întâlniri cu Vlad au fost grele. Era retras, speriat, nu voia să vorbească despre ce se întâmplase acasă la Sorin. Încet-încet, am început să reconstruim legătura noastră: desenam împreună, îi citeam povești și îi promiteam că nu-l voi abandona niciodată.

După șase luni în care am demonstrat că pot fi o mamă responsabilă — cu ajutorul psihologului și al asistentului social — am cerut custodia comună. Tribunalul a decis în favoarea mea.

Când l-am adus acasă pe Vlad pentru prima dată după aproape doi ani de coșmaruri, am simțit că viața mea începe din nou. Dar rănile nu s-au vindecat ușor: vecinii mă priveau ciudat pe stradă, rudele încă mă evitau la orice eveniment de familie.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Vlad și i-am verificat medicamentele pentru epilepsie, am rămas singură în bucătărie cu gândurile mele. M-am întrebat dacă vreodată voi fi iertată sau acceptată din nou ca mamă și ca femeie în această lume care judecă atât de ușor.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât de mult trebuie să suferim ca să fim crezute? Dacă ai fi în locul meu… ai mai avea puterea să lupți?