La 30 de ani încă locuiesc cu părinții mei și mama face totul ca să nu mă mărit cu Radu

— Marta, iar ai venit târziu! Ce o să zică lumea dacă te vede mereu cu el pe stradă?
Vocea mamei răsună în holul mic, plin de pantofi vechi și umbrele uitate. Mă opresc, cu mâna pe clanță, și simt cum obrajii mi se înroșesc. Tata se preface că citește ziarul, dar știu că ascultă fiecare cuvânt.
— Mamă, am 30 de ani. Nu mai sunt copil.
— Nu ești copil, dar nici femeie serioasă nu pari! O femeie serioasă nu stă cu un băiat ca Radu, care nici măcar nu are apartament!
Mă dor cuvintele ei mai tare decât orice palmă. Radu nu are apartament, dar are suflet. Are grijă de mine cum n-a avut nimeni vreodată. Dar mama nu vede asta. Pentru ea contează doar ce spune lumea, ce are fiecare în portofel și dacă vecina de la trei a văzut sau nu că m-am întors acasă după miezul nopții.

Mi-e rușine. Nu doar pentru că încă locuiesc aici, ci pentru că nu am avut curajul să plec. Prietenele mele au plecat demult: Irina e la Cluj, are job bun și un soț care o adoră; Simona s-a mutat la București și postează poze din vacanțe exotice. Eu? Eu încă mă furișez pe hol ca să nu mă vadă mama când intru târziu.

— Marta, tu chiar vrei să-ți irosești viața cu el? Ce viitor ai cu un băiat care abia câștigă cât să-și plătească chiria?
— Mamă, nu banii contează!
— Ba da, banii contează! Să nu-mi spui mie că dragostea ține de foame!
Tata oftează și dă pagina la ziar. Știu că ar vrea să spună ceva, dar nu are curaj. De când eram mică, mama a decis totul: ce haine port, la ce liceu merg, cu cine mă văd. Tata doar aprobă din priviri sau tace.

În camera mea, printre cărțile de la facultate și cutiile cu amintiri din liceu, mă simt prinsă ca într-o capcană. Radu mă sună.
— Ai ajuns bine acasă?
— Da… Mama iar a început.
— Vrei să ieșim mâine? Poate mergem la munte, să scapi puțin de acolo.
Vocea lui e caldă și blândă. Îmi vine să plâng.
— Nu știu dacă pot… Mama vrea să mergem la mătușa Ioana, cică trebuie să mă vadă toată familia, să-și dea cu părerea despre mine.
— Marta… tu ce vrei?
Întrebarea lui mă lovește ca un duș rece. Ce vreau eu? Să fiu liberă. Să pot iubi fără să-mi fie rușine. Să nu mai simt că trăiesc viața altcuiva.

A doua zi la masă e liniște apăsătoare. Mama taie pâinea cu gesturi scurte.
— Am vorbit cu doamna Stanciu de la biserică. Zice că băiatul ăsta al tău nu e potrivit pentru tine. Are familie dezordonată, tatăl lui a băut… Nu vreau să suferi ca mine!
Mă uit la ea și văd frica din ochii ei. Frica de sărăcie, de singurătate, de gura lumii. Dar eu nu sunt ea.

Seara, când toți dorm, ies pe balcon și privesc luminile orașului. Îmi imaginez cum ar fi să am propriul meu loc, chiar dacă mic și modest. Să mă trezesc lângă Radu, să bem cafeaua împreună fără să ne ascundem.

Într-o duminică, Radu vine la noi acasă. Mama îl întâmpină cu un zâmbet fals.
— Bună ziua! Poftiți…
Îl privește de sus până jos: blugi uzați, geacă veche. Tata îi întinde mâna timid.
La masă, mama îl întreabă:
— Și… ce planuri ai tu cu fata mea?
Radu înghite în sec.
— Vreau să fim împreună. S-o fac fericită.
— Cu ce? Cu promisiuni?
Mă uit la el și văd cum îi tremură mâinile sub masă.

După ce pleacă, mama izbucnește:
— Dacă te măriți cu el, să nu mai calci în casa asta!
Tata tace. Eu plâng în baie până târziu.

Zilele trec greu. Mama mă ignoră sau îmi vorbește doar ca să mă certe. Tata încearcă să-mi lase bani pe ascuns sau să-mi aducă ciocolată preferată. Dar eu simt că mă sufoc.

Într-o seară, Radu mă așteaptă la colțul blocului.
— Hai cu mine! Nu mai pot așa!
Îl privesc lung. Mi-e frică. Dar mi-e și mai frică să rămân aici toată viața.

A doua zi îmi fac bagajul pe furiș. Mama intră peste mine în cameră.
— Unde pleci?
— La Radu.
— Dacă ieși pe ușa asta, pentru mine nu mai exiști!
O privesc în ochi pentru prima dată fără teamă.
— Îmi pare rău, mamă. Dar trebuie să trăiesc pentru mine.

Ies pe ușă tremurând din tot corpul. Pe scări îmi dau lacrimile. Dar când îl văd pe Radu jos, cu brațele deschise, simt că am făcut primul pas spre libertate.

Au trecut luni de atunci. Nu e ușor: stăm într-o garsonieră mică, avem certuri despre bani și facturi neplătite. Dar dimineața mă trezesc lângă omul pe care îl iubesc și nu-mi mai e rușine de nimic.

Uneori mă întreb: oare cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Cât timp ne lăsăm conduși de frică și rușine? Voi ați avut curajul să vă urmați inima?