La 50 de ani, soțul m-a părăsit pentru alta: povestea unei vieți care începe din nou

— Nu pot să cred că faci asta după atâția ani, Doru! Am urlat, simțind cum mi se rupe ceva în piept. El stătea în prag, cu geanta de voiaj la picioare, evitându-mi privirea. Ochii lui, cândva blânzi, erau acum reci și hotărâți.

— Nu mai merge, Maria. Îmi pare rău. Am nevoie de altceva.

Altceva. Cuvântul acela mi-a răsunat în cap zile întregi. După 27 de ani împreună, după ce am crescut doi copii, după ce am trecut prin lipsuri, boli și bucurii, el avea nevoie de „altceva”. M-am prăbușit pe canapea, cu mâinile la tâmple, încercând să-mi adun gândurile.

Nu era prima ceartă din ultimii ani, dar niciodată nu crezusem că va pleca. Îl cunoscusem pe Doru la facultate, la Iași. Era vesel, galant, mereu cu o glumă pregătită. Prietenele mele mă invidiau: „Ai tras lozul câștigător, Maria!” Și așa simțeam și eu. Ne-am căsătorit după ce ne-am angajat amândoi la spitalul din orașul nostru mic din Moldova. El medic, eu asistentă. Am muncit cot la cot, am pus fiecare leu deoparte ca să ne luăm apartamentul nostru.

Anii au trecut repede. Copiii au crescut, au plecat la București la facultate. Noi am rămas doi străini în aceeași casă. Doru venea tot mai târziu acasă, mereu obosit sau preocupat. Eu mă agățam de rutina mea: serviciu, piață, curățenie, telefoane scurte cu copiii. Seara ne uitam la știri fără să vorbim prea mult.

Apoi a apărut ea. O cheamă Simona — asistentă nouă la spital, cu 20 de ani mai tânără decât mine. Am simțit schimbarea înainte să aflu adevărul: Doru era mai atent cu hainele lui, își schimbase parfumul, zâmbea mai des la telefon. Într-o seară am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine.” Am simțit cum mi se taie respirația.

Când l-am confruntat, a recunoscut totul fără să clipească. „Nu mai pot trăi în minciună”, mi-a spus. Am vrut să-l urăsc, dar nu puteam decât să plâng.

Primele săptămâni după ce a plecat au fost un coșmar. Mă trezeam dimineața și întindeam mâna spre partea lui de pat — goală și rece. Vecinele șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Doru a lăsat-o pe Maria pentru una tânără!” Mama mă suna zilnic și mă certa: „Ți-am zis eu să nu-l lași să-ți scape printre degete! Ce-ai făcut greșit?”

M-am simțit mică și inutilă. La serviciu mă prefăceam că totul e bine, dar în pauze plângeam în baie. Copiii au venit acasă în weekenduri să mă vadă — Andreea încerca să mă înveselească: „Mamă, meriți mai mult! Poate e timpul să faci ceva pentru tine.” Dar eu nu știam cine sunt fără Doru.

Într-o seară, după o zi grea la spital, m-am prăbușit pe podea în bucătărie și am început să urlu din toți rărunchii: „De ce eu? De ce acum? Ce rost mai are?” Am stat acolo ore întregi, până când am simțit că nu mai am lacrimi.

A doua zi dimineață m-am privit în oglindă: ochii umflați, părul ciufulit, riduri adânci pe frunte. Dar undeva în adâncul meu s-a aprins o scânteie de revoltă: „Nu o să mă las doborâtă!”

Am început să ies la plimbare prin parc. La început mergeam singură, cu capul plecat. Apoi am întâlnit-o pe doamna Viorica — văduvă de 10 ani, mereu cu o vorbă bună pentru toți. „Maria dragă”, mi-a spus într-o zi, „viața nu se termină la 50 de ani! Hai cu mine la clubul de lectură.”

Am râs prima dată după mult timp. M-am dus la clubul acela mic din oraș și am descoperit oameni ca mine — răniți, dar dornici să trăiască din nou. Am început să citesc romane pe care le lăsasem uitate pe rafturi, să scriu poezii într-un caiet vechi.

Încet-încet am început să mă regăsesc. Am redecorat sufrageria singură — am dat jos tablourile vechi cu familia perfectă și am pus fotografii cu mine și copiii din vacanțe. Am început să gătesc doar pentru mine — rețete noi, colorate, fără să-mi pese dacă îi plac sau nu altcuiva.

Doru a venit într-o zi să-și ia niște acte. Era abătut și obosit.
— Maria… îmi pare rău pentru tot.
L-am privit fără ură.
— Și mie îmi pare rău că n-ai avut curajul să-mi spui mai devreme ce simți.
A plecat fără să spună nimic.

Acum e liniște în casă. Uneori mă apasă tăcerea, alteori mă bucur de ea. Îmi e dor de vremurile când eram toți împreună, dar nu mai vreau să trăiesc cu frica singurătății.

Poate bătrânețea nu e un blestem, ci o șansă să mă descopăr pe mine însămi. Poate că merit mai mult decât o viață trăită în umbra altcuiva.

Oare câte femei ca mine se tem să înceapă din nou? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem pe noi înșine?