La 62 de ani, am devenit mamă pentru prima dată: povestea unei vieți trăite între speranță și prejudecată

— Nu mai visa, Maria, nu vezi că Dumnezeu nu vrea? Ai 62 de ani, ce copil să mai faci acum?

Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică din apartamentul nostru din Pitești, în timp ce eu priveam testul de sarcină pe care îl ascunsesem în buzunarul halatului. Era a nu-știu-câta oară când încercam să îi spun că încă sper. Că încă vreau. Că nu pot să accept că viața mea s-a terminat doar pentru că am trecut de „vârsta potrivită”.

— Mamă, nu pot să renunț. Nu pot să mor cu regretul ăsta. Nu vreau să fiu doar „tanti Maria de la contabilitate”, femeia care a avut grijă de toți copiii altora, dar niciodată de al ei.

Ea a oftat adânc și a dat din cap, cu acea tristețe resemnată pe care o cunoscusem toată viața. Tata murise de zece ani, iar fratele meu, Ionel, nu mai vorbea cu mine de când refuzasem să mă mut la el la București. Rămăsesem singură cu mama și cu visele mele ciudate pentru o femeie de vârsta mea.

Am crescut într-o familie tradițională, unde femeia era mamă înainte de orice. Eu am fost mereu „fata deșteaptă”, cea care a luat premiul întâi, a mers la facultate și s-a angajat la stat. Am avut un singur bărbat în viața mea: Doru. Ne-am căsătorit târziu, la 34 de ani, după ce el a divorțat de prima lui soție. Am încercat ani la rând să avem un copil. Am plâns nopți întregi, am făcut tratamente dureroase, am cheltuit toți banii pe analize și consultații. Nimic. Medicul mi-a spus la 40 de ani că nu voi putea avea niciodată copii.

Doru a murit acum șapte ani, răpus de un infarct. Am rămas singură într-un apartament plin de jucării nefolosite și haine pentru bebeluși cumpărate la reduceri, pe care nu am avut curajul să le arunc.

Anii au trecut. Am devenit „tanti Maria”, femeia care aduce prăjituri la birou și dă sfaturi tinerelor colege despre cum să-și crească copiii. În fiecare an de Paște și Crăciun, mă rugam în biserică pentru un miracol, dar mă întorceam acasă tot singură.

Acum doi ani, o colegă mai tânără, Andreea, mi-a povestit despre fertilizarea in vitro. Mi-a spus că medicina a avansat, că există clinici bune și în România. Am râs amar:

— La vârsta mea? Cine ar mai face copii la 60 de ani?

— Maria, dacă tu vrei cu adevărat… Poate Dumnezeu te ajută prin oameni.

M-am gândit mult la vorbele ei. Într-o noapte, am visat că țineam un copil în brațe. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să încerc.

Am început investigațiile pe ascuns. M-am împrumutat la bancă pentru tratamente. Am suportat injecții dureroase și privirile ironice ale medicilor:

— Doamnă, sunteți conștientă ce riscuri sunt la vârsta asta?

— Sunt conștientă că dacă nu încerc acum, n-o să mai am niciodată șansa asta.

După luni întregi de tratamente și analize, într-o zi ploioasă de octombrie, testul a ieșit pozitiv. Am plâns ore întregi pe podeaua băii, cu testul strâns la piept.

Când i-am spus mamei, a început să plângă:

— Ce-o să zică lumea? O să râdă toți de tine! La 62 de ani să faci copil? O să creadă că ești nebună!

— Să creadă ce vor! Eu simt că trăiesc pentru prima dată!

Vecinii au început să șușotească pe scară. La biserică, preotul m-a privit lung:

— Sora Maria, Dumnezeu are planurile Lui… Poate ar fi bine să te rogi pentru liniște sufletească.

Dar eu nu voiam liniște. Voiam viață.

Sarcina a fost grea. Am stat mai mult în spital decât acasă. Mama mă certa zilnic:

— O să mori și tu și copilul! Cine are grijă de el dacă pățești ceva?

— O să mă descurc! N-am nevoie de mila nimănui!

În luna a șaptea am făcut preeclampsie. Medicii au vrut să renunțăm la sarcină.

— Nu! Dacă trebuie să aleg între mine și copil… aleg copilul!

Au urmat zile lungi pe perfuzii, nopți nedormite și rugăciuni șoptite printre lacrimi.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, am născut-o pe Ana-Maria prin cezariană. Când mi-au pus-o în brațe, am simțit că tot universul s-a oprit în loc. Era micuță și fragilă, dar respira. Trăia.

Mama a venit la spital cu ochii roșii:

— Nu credeam că o să apuc ziua asta… Iartă-mă că n-am crezut în tine!

Acum Ana-Maria are opt luni. E lumina ochilor mei. Mergem împreună în parc și lumea se uită ciudat la noi: „Bunica și nepoata”. Uneori le spun adevărul și văd uimirea pe fețele lor.

Fratele meu încă nu vorbește cu mine. Spune că sunt egoistă și iresponsabilă. Dar eu știu că am făcut ce trebuia pentru sufletul meu.

Sunt obosită mereu, dar fericită cum n-am fost niciodată. Multe nopți mă întreb dacă am făcut bine sau rău aducând un copil pe lume la vârsta asta. Dar când Ana-Maria râde și mă strigă „mama”, toate îndoielile dispar.

Oare câți dintre noi trăim cu adevărat pentru visurile noastre? Câți avem curajul să ne luptăm cu prejudecățile și frica? Voi ce ați fi făcut în locul meu?