La 70 de ani, am curajul să spun: „Vreau să trăiesc și pentru mine, nu doar pentru familie!”

— Viorica, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! vocea lui Gheorghe răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit vechi.

Mă opresc din spălatul vaselor și simt cum mi se strânge stomacul. De câte ori nu am auzit reproșul ăsta? De câte ori nu am simțit că orice aș face nu e destul? Mă uit la mâinile mele crăpate, cu pielea subțire ca hârtia, și mă întreb: când am început să trăiesc doar pentru ceilalți?

Am 70 de ani. Și simt că nu am trăit niciodată cu adevărat pentru mine.

Când eram tânără, visam să devin profesoară de limba română. Îmi plăcea să citesc poezii și să scriu în jurnalul meu cu coperți albastre. Dar tata a spus că nu e meserie pentru o fată serioasă. „Te măriți, Viorico, și ai grijă de familie. Asta e menirea ta.”

Așa am făcut. La 20 de ani m-am măritat cu Gheorghe, un băiat muncitor din satul vecin. Nu l-am iubit niciodată cu adevărat, dar era bun la început. Apoi au venit copiii: Maria și Doru. Am muncit zi și noapte ca să le fie bine. Am renunțat la orice vis al meu. Când Maria a vrut să meargă la facultate la București, am vândut jumătate din pământ ca să-i plătim chiria. Când Doru a rămas fără serviciu, i-am dat banii strânși pentru o vacanță la mare — prima mea vacanță care n-a mai venit niciodată.

Anii au trecut ca o ploaie rece de toamnă. Gheorghe s-a schimbat: a devenit ursuz, mereu nemulțumit. Orice făceam era criticat: „Nu știi să gătești!”, „Nu ești bună de nimic!”, „Ce rost are să citești prostii la vârsta ta?”

Copiii au crescut și au plecat. Maria s-a mutat în Germania cu soțul ei, iar Doru stă la oraș și vine rar acasă. Nepoții mă sună doar de Crăciun sau când au nevoie de bani pentru manuale.

Într-o zi, după ce Gheorghe a aruncat farfuria cu ciorbă pe masă și a ieșit trântind ușa, am simțit că nu mai pot. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în hohote. M-am gândit la toate zilele în care mi-am dorit să merg la teatru, să citesc o carte fără să fiu întreruptă, să mă plimb prin parc fără grabă. Nu am făcut nimic din toate astea.

— Mamă, ce faci? De ce plângi? m-a sunat Maria chiar atunci.

— Nu știu… Simt că nu mai pot. Că nu mai are rost nimic.

— Mamă, tu ai fost mereu stâlpul nostru! Dar ai dreptul să fii fericită și tu! De ce nu faci ceva doar pentru tine?

Am tăcut. Nu știam ce să-i răspund. Cum să trăiesc pentru mine când toată viața am fost învățată că trebuie să mă sacrific?

În zilele următoare am început să mă gândesc tot mai mult la vorbele Mariei. Am scos jurnalul vechi din dulap și am început să scriu din nou. Am ieșit la plimbare prin sat, chiar dacă Gheorghe a bombănit că „iar pierd vremea”. Am cumpărat o carte de poezii de la librăria din oraș și am citit-o pe bancă în parc.

Vecina mea, Ileana, m-a văzut într-o zi și m-a întrebat:

— Viorico, ce faci? Pari altfel… mai vie!

— Încerc să-mi aduc aminte cine sunt eu, Ileano. Nu doar soția lui Gheorghe sau mama copiilor mei.

A râs și mi-a spus că ar vrea și ea să meargă cu mine la plimbare. Am început să ne întâlnim zilnic, să povestim despre tinerețea noastră, despre visele pe care le-am îngropat sub griji.

Dar schimbarea nu a fost ușoară. Gheorghe a devenit tot mai iritat:

— Ce-ți trebuie ție poezii și plimbări? Ai înnebunit la bătrânețe?

— Nu am înnebunit, Gheorghe. Doar vreau să trăiesc și eu puțin pentru mine.

A tăcut mirat. Poate pentru prima dată în viața noastră a văzut că pot avea și eu o voce.

Într-o seară, după ce am citit o poezie lui Eminescu la lumina veiozei, m-am uitat în oglindă și mi-am văzut ridurile adânci, ochii obosiți dar mai limpezi ca niciodată.

Mi-am dat seama că nu e prea târziu să-mi găsesc bucuria — chiar dacă e târzie, chiar dacă e mică.

Acum scriu povestea mea aici, cu speranța că poate cineva o va citi și va avea curajul să spună: „Și eu merit să trăiesc pentru mine!”

Oare câte femei ca mine există în România? Oare câte dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la fericire după o viață de sacrificii?