La 70 de ani, trăiesc singur și tânjesc după familie: Drumul spre regăsirea bucuriei

— Tata, nu cred că e o idee bună să te muți la noi. Avem prea puțin spațiu și copiii sunt mereu agitați. Poate găsești ceva mai aproape de tine, să-ți fie mai ușor.

Cuvintele fiului meu, Radu, au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o după-amiază de noiembrie. Stăteam la masa din bucătăria mea mică, cu telefonul lipit de ureche, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. În colțul camerei, ceasul bătea monoton, parcă numărând secundele de când rămăsesem singur. Nu era prima dată când încercam să le spun copiilor mei cât de greu îmi este, dar niciodată nu găseau timp sau răbdare să mă asculte cu adevărat.

După ce am închis, am rămas cu privirea pierdută în ceașca de ceai. Mă simțeam ca un străin în propria viață. Soția mea, Maria, plecase dintre noi acum șapte ani, iar de atunci casa s-a umplut de tăcere. Copiii, Radu și Irina, au viețile lor, familiile lor, iar eu… eu am rămas cu amintirile. În fiecare colț al casei găsesc urme ale trecutului: o fotografie cu Maria râzând la mare, o jucărie stricată de-a Irinei, o carte de poezii pe care o citeam împreună seara. Toate acestea mă dor și mă fac să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu am fost destul de bun ca tată sau ca soț.

Într-o zi, am decis să merg la piață, doar ca să mai văd oameni. Pe drum, am întâlnit-o pe tanti Lenuța, vecina de la etajul trei, care m-a întrebat cu voce joasă:

— Ce mai faci, Vasile? Te văd tot mai rar pe afară.

— Ce să fac, Lenuțo, mă țin de treburi, să nu mă prăbușesc de tot. Dar e greu, tare greu.

Ea a oftat și mi-a pus o mână pe umăr. „Știu cum e, și eu am rămas singură. Copiii mei sunt în Italia, nu-i mai văd decât pe internet. Dar măcar tu îi ai aproape.”

Am zâmbit amar. Aproape? Ce înseamnă „aproape” când nu te caută nimeni cu zilele?

Seara, am încercat să sun și la Irina. Mi-a răspuns grăbită, cu vocea obosită:

— Tată, sunt la serviciu, nu pot vorbi acum. Te sun eu mai târziu, bine?

Dar „mai târziu” nu a mai venit niciodată. Am stat cu telefonul în mână până târziu, ascultând liniștea. Mă simțeam ca o povară, ca o carte veche uitată pe un raft prăfuit.

Într-o noapte, nu am mai rezistat și am izbucnit în plâns. M-am întrebat de ce am ajuns aici, de ce bătrânețea înseamnă atâta singurătate. Am muncit toată viața, am făcut sacrificii pentru copii, am renunțat la visele mele pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie. Și acum, când am nevoie de o vorbă bună, de o îmbrățișare, nu mai e nimeni.

Am început să merg la biserică, nu pentru că eram foarte credincios, ci pentru că acolo mai găseam oameni ca mine. Am cunoscut-o pe doamna Rodica, o femeie de vârsta mea, care mi-a spus într-o zi:

— Știi, Vasile, eu am învățat să nu mai aștept nimic de la nimeni. Dacă vreau să fiu fericită, trebuie să-mi găsesc singură bucuriile.

Am privit-o cu scepticism, dar cu timpul am început să-i dau dreptate. Am început să ies mai des, să mă implic în activități la căminul cultural, să citesc, să scriu poezii. La început, totul părea forțat, ca și cum încercam să mă mint că sunt bine. Dar, încet-încet, am început să simt că viața nu s-a terminat odată cu plecarea copiilor sau cu moartea Mariei.

Într-o zi, la o întâlnire de la cămin, am recitat o poezie scrisă de mine. Oamenii au aplaudat, iar eu am simțit pentru prima dată după mult timp că mai contez pentru cineva. După eveniment, Rodica m-a invitat la o cafea. Am vorbit ore întregi despre tinerețe, despre greutăți, despre dorul de familie. Am râs, am plâns, dar cel mai important, am simțit că nu mai sunt singur.

Totuși, dorul de copii nu a dispărut. Într-o seară, am primit un mesaj de la Radu: „Tată, îmi pare rău că nu am putut vorbi mai mult. Poate ne vedem duminică la prânz?” Am simțit un nod în gât. Poate era un început. Poate, dacă nu mai pun atâta presiune pe ei, dacă nu le mai cer să fie mereu lângă mine, vor veni de bunăvoie.

Am învățat că nu pot controla totul, că fiecare are viața lui și că, uneori, trebuie să găsești bucuria în lucruri mici: o carte bună, o discuție cu un prieten, o plimbare prin parc. Dar nu pot să nu mă întreb: oare copiii mei vor înțelege vreodată cât de mult doare singurătatea? Oare bătrânețea trebuie să fie mereu așa, o luptă cu dorul și cu tăcerea?

Poate că nu am răspunsuri, dar știu că nu sunt singurul care simte așa. Voi, cei care citiți povestea mea, ați trecut prin asta? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe, când tot ce vă doreați era doar să fiți din nou împreună cu cei dragi?