La jumătatea vieții, am aflat că nu sunt tatăl copiilor mei

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am urlat, cu mâinile tremurând pe masa din bucătărie. Farfuria cu ciorbă a rămas neatinsă între noi, aburul ridicându-se ca un nor de ceață între privirile noastre. Copiii, Andreea și Vlad, se jucau în camera lor, neștiutori de furtuna care se abătuse peste casa noastră.

Irina a oftat adânc, evitându-mi ochii. — N-am vrut să te rănesc, Mihai. Totul a fost… complicat. Eram tineri, eram confuzi…

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. Mă simțeam ca un animal prins în capcană. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să pun la îndoială tot ce credeam că știu despre familia mea?

Totul a început cu o glumă prostească la o petrecere de familie. Fratele meu, Sorin, făcea mișto de cât de mult seamănă Vlad cu vecinul nostru, domnul Popescu. Toată lumea a râs, dar mie mi-a rămas un nod în gât. În acea noapte, nu am putut dormi. M-am uitat la pozele vechi, la ochii verzi ai lui Vlad și la părul blond al Andreei. Niciunul nu semăna cu mine sau cu Irina. Am încercat să-mi alung gândurile, dar ele au crescut ca buruienile.

După câteva săptămâni de frământări, am făcut testul ADN pe ascuns. Am simțit că trădez ceva sfânt, dar nu mă puteam opri. Rezultatul a venit într-o dimineață ploioasă de aprilie: 0% compatibilitate genetică. Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare.

— Cine e tatăl lor? am întrebat-o pe Irina cu voce stinsă.

Ea a început să plângă, încercând să-și găsească cuvintele. — Nu știu sigur… A fost o perioadă în care ne certam mult. Tu lucrai mult la firmă, eu mă simțeam singură… Am greșit, Mihai. Am greșit enorm.

Am simțit cum furia și durerea se amestecă într-un cocktail amar. Am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers pe străzi ore întregi, cu gândurile alergând haotic: Ce voi face? Cum le voi spune copiilor? Cine sunt eu fără ei?

În zilele următoare, am încercat să păstrez aparențele pentru copii. Dar fiecare gest al lor mă sfâșia: „Tati, mă ajuți la temă?” „Tati, vii cu mine în parc?” Mă uitam la ei și mă întrebam: mai sunt eu tatăl lor?

Mama mea a aflat repede că ceva nu e în regulă. M-a chemat la ea acasă și m-a privit lung:

— Mihai, orice ar fi, copiii ăia te iubesc. Sângele nu e totul pe lumea asta.

Dar eu nu puteam să accept atât de ușor. În fiecare noapte mă întorceam pe toate părțile în pat, retrăind fiecare moment din trecut: prima dată când i-am ținut în brațe, primele lor cuvinte, serbările de la grădiniță…

Irina încerca să repare lucrurile:

— Putem merge la consiliere de cuplu… Putem încerca să salvăm ceva…

Dar cum să salvezi ceva ce nu mai există? Într-o seară, după ce copiii au adormit, am avut o discuție care mi-a sfâșiat sufletul.

— Mihai, nu vreau să-i pierzi pe Andreea și Vlad. Ei te iubesc ca pe un tată adevărat.

— Dar eu cine sunt pentru ei? Un impostor? Un străin care le-a oferit dragoste pe baza unei minciuni?

Irina a izbucnit în plâns. Am simțit pentru prima dată milă pentru ea — dar și un gol imens în suflet.

În zilele următoare am început să mă izolez de toți. Prietenii mei nu știau nimic; la serviciu eram absent și irascibil. Tata m-a sunat într-o seară:

— Băiete, viața nu e dreaptă. Dar tu ai fost tată pentru copiii ăia. Nu lăsa sângele să-ți fure sufletul.

Am început să mă gândesc la ce înseamnă cu adevărat să fii tată. Să fii acolo când au febră noaptea. Să-i înveți să meargă pe bicicletă. Să le citești povești înainte de culcare.

Într-o zi, Andreea a venit la mine:

— Tati, tu mă mai iubești?

M-am prăbușit în genunchi și am plâns pentru prima dată în fața lor.

— Voi sunteți totul pentru mine… Nimic nu poate schimba asta.

Am decis să rămân lângă ei, chiar dacă rana din sufletul meu nu se va vindeca niciodată complet. Irina și cu mine am început terapia de cuplu; nu știu dacă vom reuși să ne salvăm căsnicia, dar știu că nu pot renunța la copii.

Uneori mă întreb dacă adevărul merită întotdeauna spus sau dacă unele minciuni sunt necesare pentru a proteja ceea ce iubim cel mai mult.

Oare câți dintre noi trăim vieți construite pe jumătăți de adevăruri? Și ce facem când realitatea ne lovește fără milă?