Legături Frânte: Povestea unei Mame și a Alegerii Dificile

— Ce vrei să spui cu „o iau pe Maria la ai mei”? Alexandru, nu am discutat asta!
Vocea mi-a tremurat, deși am încercat să par fermă. Era joi seara, ora 20:00, iar în sufragerie mirosea a ciorbă de perișoare și a nervi întinși la maximum. Maria, fetița noastră de nici doi ani, dormea liniștită în camera ei, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe.

Alexandru s-a uitat la mine cu acea privire rece, pe care am ajuns s-o cunosc prea bine în ultimul an. — Nu trebuie să discutăm orice detaliu. E copilul nostru, nu? Și mama vrea să o vadă mai des. Oricum, tu ești mereu obosită și stresată.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls aerul din piept. Nu era prima dată când Alexandru lua decizii peste capul meu, dar acum era vorba de Maria. De mine ca mamă. De noi ca familie. Am simțit că mă prăbușesc, dar am rămas în picioare, cu pumnii strânși pe marginea mesei.

— Alexandru, nu e vorba doar despre „a o vedea”. E copilul meu! Eu am crescut-o, eu știu ce-i place, ce nu-i place, cum adoarme… Cum poți să decizi așa ceva fără mine?

A oftat și a ridicat din umeri. — Nu dramatiza. O să stea doar câteva zile. Ai nevoie de pauză.

M-am uitat la el și am văzut un străin. Unde era băiatul acela timid care-mi aducea flori la facultate? Unde era omul care-mi promitea că vom fi mereu o echipă? Acum eram doar două insule reci într-o casă prea mare pentru liniștea noastră.

Am crescut într-o familie unde mama nu avea niciodată ultimul cuvânt. Tata hotăra tot: unde mergem în vacanță, ce mâncăm duminica, ce haine port la școală. Mi-am jurat că eu nu voi trăi așa. Dar iată-mă aici, repetând greșelile mamei mele, doar că de data asta era vorba de copilul meu.

A doua zi dimineață, Alexandru a venit cu soacra mea, doamna Viorica, care a intrat în casă ca la ea acasă. — Sărut mâna, mamă! Ce faceți? Unde e nepoțica mea?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Doamnă Viorica, nu cred că e momentul… Maria abia s-a obișnuit cu programul ei aici.

— Lasă, mamă, că-i face bine să stea și la bunici! Și tu mai iei o gură de aer. Nu vezi ce palidă ești?

Alexandru deja împacheta lucruri pentru Maria. Hainuțe, jucării, biberonul preferat. M-am apropiat de pătuț și am luat-o în brațe pe Maria. Mirosea a lapte cald și a somn dulce. Am simțit că mă sfâșii în două.

— Nu vreau să plece fără mine! am spus încet, aproape șoptit.

Soacra mea m-a privit cu un zâmbet fals: — E normal să fii atașată, dar trebuie să te obișnuiești. Copiii cresc.

M-am uitat la Alexandru, sperând să vad o urmă de ezitare. Nimic. — Hai, Roxana, nu face o scenă.

Am cedat. Am lăsat-o pe Maria în brațele bunicii ei și am simțit cum mi se rupe sufletul. Ușa s-a închis încet după ei și am rămas singură într-o liniște apăsătoare.

Au trecut trei zile ca un coșmar. Am sunat de zeci de ori la soacră-mea să întreb dacă Maria a mâncat, dacă a dormit bine. Mi se răspundea sec: — E bine, nu te mai stresa atâta!

În fiecare noapte visam că Maria mă strigă și eu nu pot ajunge la ea. Mă trezeam plângând și mă uram pentru neputința mea.

Când s-au întors acasă, Maria părea schimbată. Nu mai voia să stea în brațele mele ca înainte. Plângea când încercam s-o adorm eu. Alexandru mi-a spus că exagerez: — E normal să fie puțin derutată.

Dar eu știam că nu era doar derutare. Era începutul unei rupturi pe care nu știam cum s-o opresc.

De atunci, nimic n-a mai fost la fel între mine și Alexandru. Orice discuție se transforma în ceartă. El spunea că sunt prea posesivă; eu îi reproșam că nu mă respectă ca mamă și ca partener.

Într-o seară, după o ceartă lungă despre grădinița la care urma să meargă Maria (aleasă tot fără mine), i-am spus:

— Dacă nu putem lua deciziile împreună despre copilul nostru, atunci ce rost mai are să fim o familie?

Alexandru a ridicat din umeri: — Faci din orice o tragedie.

Am realizat atunci că nu mai eram „noi”. Eram doar eu și lupta mea pentru dreptul de a fi mamă cu adevărat.

Am început să merg la terapie. Să citesc despre limite sănătoase și despre cum poți rupe lanțurile vechilor tipare familiale. Mama m-a sunat într-o zi și mi-a spus:

— Roxana, nu lăsa pe nimeni să-ți ia copilul sau vocea ta de mamă.

Am plâns mult după acea discuție. Știam că trebuie să schimb ceva.

Astăzi încă lupt pentru dreptul meu de a fi parte din viața Mariei cu adevărat. Încerc să-i arăt lui Alexandru că familia nu înseamnă doar tradiție și reguli vechi, ci respect reciproc și iubire împărțită egal.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte mame sunt puse la marginea propriei vieți sub pretextul „binelui copilului”? Ce înseamnă cu adevărat să fii ascultat într-o familie?