Linia Invizibilă: Cum Boala Soțului Meu a Scos la Iveală Adevărata Față a Familiei

— Nu mai pot, Simona. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, mi-a spus Radu într-o seară, cu vocea stinsă, în timp ce stăteam amândoi pe canapeaua veche din sufrageria noastră mică din Ploiești. Îl țineam de mână, încercând să-i transmit curaj, dar simțeam cum disperarea lui mă trage și pe mine în jos. De când fusese diagnosticat cu leucemie, viața noastră se schimbase radical. Dar ceea ce nu anticipasem era cât de mult avea să se schimbe familia lui.

Soacra mea, doamna Mariana, era genul de femeie care nu-și arăta niciodată sentimentele. Întotdeauna părea că are ceva de reproșat, dar după ce Radu s-a îmbolnăvit, distanța dintre noi a devenit aproape insuportabilă. Venea rar la spital și, când venea, abia dacă îl privea pe Radu. În schimb, îl suna zilnic pe Vlad, fratele mai mic al lui Radu, și îi aducea mâncare gătită acasă la el. Nu puteam să nu observ diferența.

Într-o zi, după o ședință de chimioterapie, am ajuns acasă epuizați. Pe masă ne aștepta o pungă cu portocale și un bilet: „Pentru Vlad. Să nu uiți să mănânci sănătos! Mama.” Am simțit un nod în gât. Radu a zâmbit trist: — Vezi? Pentru ea, Vlad e mereu copilul bolnav, chiar dacă eu sunt cel care are nevoie acum.

Am încercat să vorbesc cu ea. Am sunat-o într-o seară:
— Doamnă Mariana, aș vrea să veniți mâine la spital. Radu ar avea nevoie de sprijinul dumneavoastră.
— Simona, eu am treabă. Vlad are nevoie de mine cu copiii lui. Radu e bărbat în toată firea, se descurcă.

Am închis telefonul tremurând de furie și neputință. Cum putea să fie atât de rece? De ce nu vedea cât de mult suferă fiul ei?

Tensiunea a crescut când Vlad a venit într-o duminică la noi. S-a așezat pe fotoliu și a început să povestească despre cât de greu îi este cu serviciul și cu cei doi copii mici. Mariana l-a urmat la scurt timp și i-a adus o plăcintă caldă.
— Vlad, ai grijă să mănânci! Tu muncești prea mult!
Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi. Eu nu am mai rezistat:
— Doamnă Mariana, dar Radu? El nu contează?
Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus o prostie:
— Radu e puternic. El nu are nevoie de milă.

După acea zi, relațiile s-au răcit complet. Radu s-a închis în el. Eu am început să mă simt tot mai singură în lupta asta. Prietenele mele îmi spuneau să nu pun la suflet, că așa sunt unele mame românce — fac diferențe între copii fără să-și dea seama. Dar eu nu puteam accepta asta.

Într-o noapte, l-am găsit pe Radu plângând în baie. Nu voia să mă vadă slab, dar nu mai putea ascunde durerea.
— Simona, dacă mor… crezi că mama o să regrete vreodată că nu a fost lângă mine?
Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit neputincioasă.

Au urmat luni grele. Boala lui Radu s-a agravat. Eu alergam între spital, serviciu și casă. Mariana venea doar când Vlad avea nevoie de bani sau ajutor cu copiii. La un moment dat, am izbucnit:
— De ce îl iubești mai mult pe Vlad? Ce are el și nu are Radu?
A tăcut mult timp înainte să răspundă:
— Vlad a fost mereu mai slab, mai sensibil… Radu n-a avut niciodată nevoie de mine.

Mi-am dat seama atunci că răceala ei era doar o mască pentru propria neputință și vinovăție. Dar asta nu-l ajuta pe Radu.

Când Radu a intrat în remisie, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am organizat o masă mare de familie. Mariana a venit, dar tot pe Vlad îl întreba dacă mai vrea supă sau dacă îi e frig.

După ce toți au plecat, Radu mi-a spus:
— Poate că unii oameni nu pot iubi decât într-un singur fel. Poate că mama nu știe altfel.

Dar eu mă întreb: cât de mult rău poate face o mamă care nu vede suferința propriului copil? Și câte familii din România trăiesc aceeași poveste ca noi, fără ca cineva să spună lucrurilor pe nume?