Lumina din întuneric: Povestea mea despre boala mamei și lupta pentru speranță

— Nu, nu se poate! Nu mama… nu acum! am urlat în gând, cu mâinile tremurânde pe telefon, în timp ce vocea tatălui meu se frângea la celălalt capăt al firului. Era o dimineață de martie, iar soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Mă pregăteam să plec la facultate când am primit vestea: mama are cancer.

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. M-am prăbușit pe marginea patului, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi adun gândurile. „Trebuie să fii tare, Vlad”, mi-am spus. „Acum nu e despre tine.” Dar cum să fii tare când omul care te-a crescut, te-a iubit necondiționat, e pe punctul de a-și pierde viața?

Când am ajuns la spital, mama zâmbea forțat. Era palidă, cu ochii adânciți și mâinile reci. Tata stătea lângă ea, cu privirea pierdută. Sora mea mai mică, Ioana, plângea în tăcere pe hol. Am încercat să glumesc, să aduc puțină lumină în camera aceea sufocantă.

— Mamă, știi că doctorii ăștia nu știu cu cine au de-a face? Tu ai crescut doi copii încăpățânați, cancerul ăsta n-are nicio șansă!

Mama a zâmbit slab și mi-a strâns mâna.

— Vlad, promite-mi că ai grijă de Ioana. Și de tata. Eu o să lupt, dar voi trebuie să fiți uniți.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. În zilele care au urmat, am încercat să fiu stâlpul familiei. Mergeam la facultate, apoi direct la spital. Acasă găteam pentru Ioana și mă certam cu tata care refuza să mănânce sau să doarmă.

— Tata, trebuie să fii tare pentru mama! i-am spus într-o seară.

— Nu știu dacă pot… Vlad, nu știu dacă pot… a murmurat el, cu ochii roșii de plâns.

În fiecare noapte mă rugam. Nu fusesem niciodată un om religios, dar acum mă agățam de orice speranță. Mergeam la biserica din cartier și aprindeam lumânări. Uneori stăteam ore întregi pe bancă, vorbind cu Dumnezeu în gând.

— Doamne, nu-mi lua mama! Dă-mi mie boala asta, dar las-o pe ea…

Zilele s-au transformat în săptămâni. Mama a început chimioterapia. Părul i-a căzut, pielea i s-a îngălbenit. Dar spiritul ei a rămas același: ne încuraja pe toți, ne făcea să râdem chiar și când îi era rău.

Într-o zi, Ioana a venit acasă plângând.

— La școală au râs de mine că mama e cheală… Au zis că o să moară…

Am simțit cum mi se rupe inima. Am luat-o în brațe și am plâns împreună. M-am dus la școală a doua zi și am vorbit cu diriginta. Dar răutatea copiilor nu poate fi oprită mereu.

Tata s-a închis tot mai mult în el. Într-o noapte l-am găsit plângând în bucătărie.

— Vlad, dacă o pierdem… ce rost mai are?

— Tata! Nu vorbi așa! Pentru noi are rost! Pentru mama are rost! Trebuie să fim puternici!

Dar adevărul era că și eu eram la capătul puterilor. Prietenii mei nu mai știau cum să mă ajute. Unii s-au îndepărtat, alții mă sunau doar ca să bifeze că „au fost acolo”. M-am simțit singur ca niciodată.

Într-o seară, după o zi grea la spital, m-am prăbușit pe podeaua camerei mele și am urlat în pernă. Nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu tare. Am adormit plângând și m-am trezit dimineața cu ochii umflați.

Dar ceva s-a schimbat atunci. Am realizat că nu pot controla totul. Că uneori trebuie doar să speri și să mergi mai departe, pas cu pas.

Au urmat luni de tratamente, analize și speranțe frânte. Uneori părea că totul e pierdut; alteori primeam vești bune și ne agățam de ele ca de un colac de salvare.

În Ajunul Crăciunului, mama a venit acasă pentru câteva zile. Era slăbită, dar fericită că suntem împreună.

— Vlad, știi ce mi-am dorit cel mai mult? Să vă văd pe voi doi râzând din nou…

Atunci am realizat cât de mult ne-a schimbat boala asta pe toți. Am devenit mai uniți, mai sinceri unii cu alții. Am învățat să prețuim fiecare clipă.

Mama a continuat tratamentul încă un an. A avut recidive, a avut momente când a vrut să renunțe. Dar noi am fost acolo pentru ea — și ea pentru noi.

Astăzi mama e încă în viață. Nu știm cât timp mai avem împreună, dar fiecare zi e o victorie.

Mă uit la ea și mă întreb: oare câți dintre noi realizăm cât de fragil e totul? Cât de mult contează să fim acolo unii pentru alții? Poate povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre durere — și despre speranță.