Majka, fiică, soție, mamă – Povestea mea între așteptările altora și propriile vise

— Maria, iar ai uitat să cumperi lapte! Ți-am spus de trei ori dimineață! vocea mamei mele răsună ca un ecou în bucătăria mică, în timp ce eu încerc să-mi adun gândurile după o zi lungă la birou. Mă uit la mâinile mele, tremurânde, și mă întreb când am început să mă simt atât de mică în propria mea casă.

— Îmi pare rău, mamă, am avut mult de lucru azi, încerc să mă justific, dar știu că nu contează. Pentru ea, scuzele mele sunt doar dovada că nu sunt destul de bună.

Soțul meu, Radu, stă la masă, cu ochii în telefon, absent. Nici nu ridică privirea când mama începe să mă certe din nou. Mă simt invizibilă, ca și cum aș fi doar o umbră care se mișcă printre ei, făcând totul să meargă, dar fără să contez cu adevărat.

— Maria, nu poți să faci și tu ceva ca lumea? Să nu mai uităm nimic, să nu mai întârziem, să nu mai… să nu mai… vocea mamei se pierde în fundal, iar eu simt cum mă sufoc.

Așa a fost mereu. De când eram mică, mama a avut așteptări uriașe de la mine. Să fiu cea mai bună la școală, să nu-i fac de râs, să mă mărit cu un bărbat serios, să am copii, să fiu gospodină. Am bifat tot ce a vrut ea, dar nu m-a întrebat niciodată ce vreau eu.

— Maria, ai văzut ce rochie frumoasă are Ioana la botezul fiului ei? Tu niciodată nu te îmbraci ca lumea, mă apostrofează mama într-o zi, când mă pregătesc să ies cu fetița mea, Ana, în parc.

— Mamă, nu mă interesează rochiile, vreau doar să mă simt bine cu Ana, îi răspund, dar știu că nu mă ascultă. Pentru ea, imaginea contează mai mult decât orice.

Radu, soțul meu, e mereu ocupat. Lucrează mult, dar când ajunge acasă, nu vorbește cu mine. Mă întreabă doar dacă am plătit facturile sau dacă am făcut cumpărăturile. Nu mă întreabă niciodată cum mă simt sau dacă sunt fericită.

— Maria, nu mai fi așa sensibilă, îmi spune într-o seară, când încerc să-i spun că mă simt singură. Toată lumea are probleme, nu doar tu.

Mă simt ca într-o colivie. Îmi iubesc fetița, dar uneori mă întreb dacă nu cumva am făcut totul doar ca să-i mulțumesc pe ceilalți. Să fiu fiica perfectă, soția perfectă, mama perfectă. Dar eu? Cine sunt eu, dincolo de toate aceste roluri?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, care mi-a spus că „nu sunt în stare de nimic”, m-am închis în baie și am plâns în hohote. Ana a bătut la ușă, speriată.

— Mami, de ce plângi?

Am șters repede lacrimile și am ieșit, încercând să zâmbesc.

— Nu plâng, iubita mea, doar mi-a intrat ceva în ochi.

Dar Ana m-a privit cu ochii ei mari și m-a îmbrățișat. Atunci am simțit că nu mai pot să trăiesc așa. Că trebuie să fac ceva pentru mine, nu doar pentru ceilalți.

În acea noapte, am stat trează și m-am gândit la viața mea. La toate visele pe care le-am îngropat. Îmi plăcea să pictez când eram tânără, dar mama mi-a spus că „nu e meserie serioasă”. Voiam să călătoresc, să văd lumea, dar m-am măritat devreme, pentru că „așa trebuie”.

A doua zi, am luat o decizie. Am căutat pe internet un curs de pictură pentru adulți și m-am înscris. Nu am spus nimănui, de teamă să nu fiu judecată. Mergeam la cursuri după serviciu, spunând acasă că am ședințe prelungite. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că trăiesc pentru mine.

La cursuri, am cunoscut-o pe Elena, o femeie de vârsta mea, care trecea prin ceva asemănător. Ne-am împrietenit repede și am început să vorbim despre viețile noastre, despre ce ne doare, despre ce ne dorim.

— Maria, de ce nu le spui ce faci? m-a întrebat ea într-o zi.

— Pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu-i dezamăgesc. Să nu creadă că sunt egoistă.

— Dar tu? Tu nu meriți să fii fericită?

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o seară, după ce Ana a adormit, am avut curajul să-i spun lui Radu.

— Radu, vreau să-ți spun ceva. M-am înscris la un curs de pictură.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe Lună.

— Și la ce-ți folosește asta? Avem destule cheltuieli, nu-ți ajunge serviciul?

— Nu e vorba de bani, e vorba de mine. Vreau să fac ceva pentru sufletul meu.

A dat din umeri și a ieșit din cameră. M-am simțit din nou singură, dar de data asta nu am mai plâns. Am simțit o forță nouă în mine.

Când i-am spus mamei, a început să țipe.

— Ai înnebunit? La vârsta ta să te apuci de prostii? Ce-o să zică lumea?

— Nu mă mai interesează ce zice lumea, mamă. Vreau să fiu fericită.

Pentru prima dată, am simțit că am voce. Că pot să spun ce simt, ce vreau. Nu a fost ușor. Mama nu mi-a vorbit o săptămână, Radu a devenit și mai distant, dar Ana m-a întrebat într-o zi:

— Mami, pot să vin și eu cu tine la pictură?

Am zâmbit și am știut că am făcut ce trebuie. Poate că nu voi fi niciodată fiica, soția sau mama perfectă, dar pot fi eu însămi. Și asta contează cel mai mult.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc ca mine, între așteptările altora și propriile vise? Oare câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi? Voi ce ați face în locul meu?