Mama are un nou început, iar eu am rămas singură: Povestea unei fiice care caută înțelegere

— Nu pot să vin azi, Irina. Am o întâlnire. Poate mâine, dacă nu apare ceva…
Vocea mamei răsuna rece prin telefon, iar eu mă uitam la chiuveta plină de vase, la scutecele murdare și la fetița mea care plângea în camera alăturată. De când tata a murit și mama s-a mutat la oraș, parcă totul s-a schimbat. Nu mai era femeia aceea caldă care venea cu plăcinte și mă ajuta să adorm copiii. Acum avea bucle proaspăt făcute, ruj roșu și un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de ani buni.

— Mamă, te rog… Nu mai pot. Am nevoie de tine!
— Irina, și eu am nevoie să trăiesc. Nu pot fi mereu la dispoziția ta.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am simțit trădată, abandonată, ca și cum cineva mi-ar fi smuls dintr-o dată pământul de sub picioare. De ce nu mă mai iubește? De ce nu-i pasă că sunt la capătul puterilor?

Seara, când copiii au adormit, m-am prăbușit pe podea lângă patul lor. Am început să plâng în hohote, încercând să nu-i trezesc. M-am gândit la toate momentele când mama era acolo pentru mine: când am avut febră mare la șapte ani, când m-a ținut de mână la examenul de admitere la liceu, când mi-a șters lacrimile după prima despărțire. Acum, însă, nu mai era nimeni.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj: „Sper că ești bine. Să nu uiți să te bucuri și tu de viață.” Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să mă bucur? Eu nu am timp nici să fac duș fără să bată cineva la ușă.

Într-o seară, după ce i-am pus pe copii la culcare, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Camelia.

— Irina, trebuie să accepți că mama ta are dreptul la fericire.
— Dar eu? Eu nu am dreptul?
— Ai, dar poate că trebuie să găsești alt sprijin. Poate chiar în tine însăți.

Am simțit furie. De ce toată lumea îmi spune că trebuie să mă descurc singură? De ce nimeni nu vede cât de greu e?

Într-o duminică, mama a venit pe neașteptate. Avea o eșarfă nouă și mirosea a parfum scump.

— Am trecut să văd copiii.
— Copiii sau pe mine?
— Irina…
— Știi cât de greu îmi e? Știi că mă simt invizibilă? Că mă uit în oglindă și nu mai știu cine sunt?

Mama s-a așezat pe canapea și a oftat adânc.

— Știu că te doare. Dar și eu am fost ca tine. Ani de zile am trăit doar pentru tine și pentru tata. Acum vreau să trăiesc și pentru mine.

Am izbucnit:

— Dar eu nu pot! Eu nu pot să plec! Eu nu pot să mă bucur!
— Poate că ar trebui să încerci…

Am rămas tăcute minute bune. Copiii au venit alergând și s-au aruncat în brațele ei. Mama i-a strâns tare la piept și i-am văzut cum îi tremură bărbia.

După ce a plecat, am găsit pe masă o pungă cu fructe și o scrisoare: „Irina, te iubesc. Știu că e greu. Dar ai puterea să fii fericită chiar și fără mine alături mereu.”

În zilele următoare m-am gândit mult la cuvintele ei. Poate că mama nu mă părăsise cu adevărat. Poate că doar încerca să-și găsească locul într-o lume care îi fusese străină atâția ani.

Am început să ies cu copiii în parc mai des. Seara, după ce adormeau, citeam câteva pagini dintr-o carte sau scriam în jurnal. Încet-încet, am simțit că respir din nou.

Dar dorul de mama nu dispăruse. Într-o seară am sunat-o.

— Mamă… Mi-e dor de tine.
— Și mie mi-e dor de tine, Irina. Hai să ne vedem mâine?

Ne-am întâlnit la cafeneaua unde mergeam când eram adolescentă. Am vorbit mult despre noi două — despre frici, dorințe și greșeli.

— Știi ce mi-e cel mai frică? Că o să ajung ca tine: singură, după ani în care m-am sacrificat pentru toți ceilalți…
Mama mi-a zâmbit trist:

— Nu ești singură, Irina. Și nici eu n-am fost cu adevărat singură. Doar că uneori trebuie să ne regăsim pe noi ca să putem fi cu adevărat alături de ceilalți.

Am plecat acasă cu sufletul mai ușor. Poate că nu voi avea niciodată sprijinul mamei așa cum mi-am imaginat eu. Dar poate că pot învăța să fiu sprijin pentru mine însămi — și pentru copiii mei.

Mă întreb uneori: oare câte dintre noi ne simțim abandonate când părinții aleg să trăiască pentru ei? Oare putem ierta? Sau putem învăța să fim fericite chiar dacă cei dragi aleg alt drum?