„Mama, lasă-mă să respir!” – Povestea despărțirii și regăsirii dintre o mamă și fiica ei, în inima Bucureștiului

— Irina, unde pleci la ora asta? Ai văzut ce e afară? Nu ieși din casă!
Vocea mamei răsuna ca un ecou în holul îngust al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud și vecinii. Aveam 19 ani, dar în ochii mamei eram tot copilul care nu știe să-și lege șireturile.
— Mama, am 19 ani! Nu mai pot să stau aici, mă sufoci! Trebuie să ies, să respir!
Ea s-a apropiat de mine cu pași repezi, ochii ei mari și negri plini de teamă și furie.
— Nu ai unde să te duci! Ce vrei să faci? Să ajungi ca tatăl tău? Să mă lași singură?
Cuvintele ei au tăiat ca un cuțit. Tata ne părăsise când aveam 12 ani, iar de atunci mama s-a agățat de mine ca de o vestă de salvare. Dar eu nu mai puteam. Aveam nevoie de aer, de spațiu, de viața mea.

Am ieșit trântind ușa. Am coborât scările blocului cu pași mari, fără să mă uit înapoi. Ploua mărunt, iar lumina felinarelor se reflecta în bălțile de pe trotuar. Am mers la Ana, cea mai bună prietenă a mea, care locuia două străzi mai încolo. M-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare caldă și o cană de ceai.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Ana după ce am început să plâng.
— Nu mai pot cu mama. Nu mă lasă să respir! Tot timpul mă sună, mă verifică, nu am voie nicăieri fără să știe tot. Parcă nu vede că am crescut…
Ana a oftat și mi-a pus mâna pe umăr.
— Știi că te iubește… Dar poate nu știe altfel.

Am stat la Ana două zile. Mama m-a sunat de zeci de ori, mi-a trimis mesaje lungi, unele pline de disperare, altele de reproșuri. „Cum poți să-mi faci asta? Eu am rămas doar cu tine!” „Te rog, vino acasă!” „Dacă pățești ceva, nu-mi mai trebuie viață!”

În a treia zi, am primit un mesaj scurt: „Te rog, hai acasă să vorbim.”

M-am întors cu inima strânsă. Mama stătea la masă, cu ochii roșii și fața obosită. Pe masă era o farfurie cu supă caldă – semnul ei de pace.

— Irina… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu vreau să te țin lângă mine cu forța. Mi-e frică…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am așezat lângă ea și am început să vorbim. Pentru prima dată, i-am spus tot ce simt: cum mă sufocă grija ei exagerată, cum mă doare că nu are încredere în mine, cum vreau să fiu văzută ca o femeie, nu ca un copil neajutorat.

Mama a plâns mult în seara aceea. Mi-a povestit despre fricile ei – despre cum s-a simțit abandonată de tata, despre singurătatea care o apasă noaptea, despre teama că voi pleca și nu mă voi mai întoarce niciodată.

— Poate că nu știu să fiu altfel… Dar vreau să încerc pentru tine.

A fost greu la început. Am stabilit reguli noi: să mă anunț dacă întârzii, dar fără interogatorii la fiecare pas; să am libertatea să ies cu prietenii; să pot lua decizii pentru mine. Mama s-a ținut cu greu de promisiuni – uneori mai aluneca spre vechile obiceiuri, alteori se retrăgea prea mult și părea distantă.

Într-o seară, după ce m-am întors târziu de la o petrecere la facultate, am găsit-o pe mama stând pe canapea cu ochii la telefon.
— Ești bine? a întrebat ea încet.
— Da, sunt bine. Mulțumesc că nu m-ai sunat obsesiv.
A zâmbit timid.
— Încerc… Dar mi-e greu.

Am început să petrecem timp împreună altfel: mergeam la film sau la plimbare prin Herăstrău; găteam împreună; uneori doar stăteam pe balcon și povesteam despre orice altceva decât frici sau reguli.

Cu timpul, relația noastră s-a schimbat. Mama a început să aibă mai multă încredere în mine – și eu în ea. Am învățat amândouă că iubirea nu înseamnă control și că libertatea nu e lipsa grijii.

Au trecut doi ani de atunci. Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din Militari. Mama vine uneori la mine cu plăcinte calde sau doar ca să bem o cafea împreună. Ne certăm încă din când în când – dar știm amândouă când e cazul să ne oprim și să ne ascultăm.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți sufocate de fricile părinților noștri? Și câți avem curajul să spunem „ajunge”, fără să rupem definitiv legătura? Poate că adevărata maturitate începe atunci când reușim să ne eliberăm fără să rănim… Sau poate încă mai am multe de învățat.